Plicitiseala educațională

Totuși, toate acestea sunt mai degrabă lucruri abstracte. Cum ar putea instituțiile noastre de învățământ să dezvolte mai bine această capacitate și dorință de a cunoaște? Nu cunosc nicio soluție unică pentru toate, dar cred că există principii generale. O parte din controversele legate de recentul proiect al Universității din Austin, Texas, s-au axat pe implauzibilitatea financiară și logistică a înființării unei noi universități. Acești critici păreau să fi uitat că toate universitățile au fost înființate într-un mod similar la un moment dat, majoritatea pentru că un donator sau un grup de donatori a putut face investiția de capital pe scară largă necesară pentru a crea instituția. Aceste instituții au fost create, de obicei, în scopuri specifice, în urma unei anumite tradiții, sau pentru a servi o anumită comunitate. Ca orice instituție, școlile au trebuit să se confrunte cu tensiunea de a fi atât orientate spre interior, cât și spre exterior. Prea multă interiorizare și pot deveni rapid învechite sau blocate; prea multă exteriorizare și se pot destinde rapid, pierzându-și particularitatea care le face cu adevărat interesante.

Această tensiune se manifestă frecvent în procesul de angajare. Școlile care își angajează doar propriii absolvenți sau absolvenți de la școli similare tind să rămână blocate în felul lor de a fi și pot rata un progres autentic. În aceeași măsură, școlile care adoptă cu entuziasm „cele mai bune practici” și angajează agresiv persoane din afara tradiției lor devin în curând imposibil de distins de toți concurenții lor.

Vreau să spun că, atunci când școlile încep să se piardă, de obicei, este din cauză că au devenit prea orientate spre exterior, iar răspunsul potrivit este să devină mai orientate spre interior. Atunci când tradiția ta se îndepărtează de tine, este exact momentul în care trebuie să revii la ea și să faci acest lucru fără jenă. Asta poate însemna să recrutezi în mod activ absolvenți ai universității tale pentru ca ei să se întoarcă și să împărtășească cu o nouă generație de studenți aceeași pasiune pe care au experimentat-o atunci când au studiat acolo. Înseamnă să angajezi pentru misiune mai degrabă decât pentru acreditări, pentru un bun cetățean mai degrabă decât pentru cineva ultraperformant și talentat.

Pentru a-și menține misiunea și integritatea academică, școlile ar putea dori să revizuiască întrebuințările și abuzurile titularizării. Titularizarea și promovarea sunt atât morcovul, cât și undița, dar, odată acordate, titularii capătă puterea. Prin urmare, școlile au foarte puține instrumente pentru a obliga la respectarea așteptărilor facultății. Adevărul este că mulți se sustrag și există foarte puțină responsabilitate. Profesorii lipsesc de la cursuri cu impunitate. Adesea, aceștia oferă o lectură superficială lucrării unui student, în cel mai bun caz, dacă o citesc. În mod frecvent, nu se pregătesc pentru ore, ci intră și vorbesc despre orice îi inspiră în ziua respectivă sau, mai rău, transformă ora într-o sesiune de discuții.

Platon a identificat faptul de a nu-ți face treaba ca fiind un mod particular de nedreptate, în sensul că tulbură echilibrul armonios al tuturor. Campusurile universitare se confruntă cu o epidemie de oameni care nu își fac treaba: profesorii nu predau materia pe care sunt plătiți să o predea și, adesea, vor folosi timpul de curs pentru a discuta chestiuni din afara domeniului lor. Evaluările studenților de la sfârșitul semestrului nu numai că nu rezolvă problema, dar distrag atenția de la mecanismul care ar putea să o facă – administratorii care merg efectiv în clasă și văd profesorii la lucru, precum și întâlnirile cu studenții pentru a obține un feedback sincer. Suprasolicitarea administrativă din campusuri ar fi mult mai ușor de tolerat dacă ar avea ca rezultat o mai mare responsabilitate pentru facultate și personal.

În același timp, trebuie să insistăm asupra menținerii standardelor academice. Obținerea a ceva pentru nimic creează crize de încredere. Studenții devin dezinteresați în sălile de clasă atunci când știu că nu există repercusiuni. Școlile ar trebui să se concentreze pe asigurarea faptului că acordarea de diplome reprezintă un efort și o luptă serioasă din partea studenților. Acest lucru necesită nu numai abordarea inflației notelor, ci și restricționarea admiterii. Mai puțini studenți vor însemna mai puține facultăți, sau cel puțin facultăți cu ambiții mai modeste. Să spunem ceea ce este evident: nu toți absolvenții de liceu ar trebui să meargă la facultate și nu toate facultățile vor produce lideri mondiali.

Criza de identitate din campus reflectă absența standardelor academice într-un alt mod: în loc să creăm comunități de învățare, suntem ocupați să creăm comunități bazate pe trăsături accidentale. Această fragmentare a comunității academice are o serie de efecte. În primul rând, îi invită pe studenți să considere învățarea academică ca fiind subordonată identității de grup. Căutarea adevărului este înlocuită cu găsirea „adevărului meu”. În al doilea rând, succesul academic este legat de relația cu un grup de colegi. Elevii învață mai mult, pot deveni mai rezistenți și pot dezvolta o minte mai activă atunci când sunt provocați de colegii lor în conversații informale. Cu siguranță, învățarea are loc în sala de clasă, dar o bună parte din ea are loc în afara clasei. Școli precum Hillsdale, care fac învățarea „cool”, se pricep să sprijine și să cultive acest tip de interacțiuni. Facultatea ar trebui să fie implicată în a ajuta la formarea acestor comunități de învățare, dar trebuie, de asemenea, să fie cât mai absentă, astfel încât studenții să își poată crea propria lor dinamică. Când eram la facultate, masa noastră de cafea era un colț al tuturor. Nu conta ce rasă sau sex erai; singurul lucru care conta era dacă erai inteligent, implicat, informat și gata să te implici Era revigorant și ne scotea din noi înșine.

Acestea fiind spuse, nu aș ignora nici măcar o clipă neastâmpărul pe care îl provoacă grupurile închise. Titlul original al cărții lui Allan Bloom, Closing of the American Mind, era Souls Without Longing (Suflete fără dor). Nu este lipsit de importanță faptul că editorul a înlocuit sufletele cu mințile. Studenții aveau suflete pe atunci și le au și acum; și, deși poate că facem o treabă proastă cultivându-le mințile, nu le-am liniștit complet sufletele. Dar sufletele neliniștite cărora nu li se dă o direcție pozitivă, în special atunci când permitem ca sentimentul și nu rațiunea să domine, vor poposi curând pe orice promite să le dea acel sentiment de sens de care au nevoie cu disperare.

În loc să suprimăm dorința, ar trebui să înțelegem că grupurile studențești răspund unei nevoi umane autentice și oferă un mijloc de satisfacere a dorinței. Aici este locul în care pierderea de încredere a sferei academice face din ea însăși propriul gropar. Restabilirea atât a integrității disciplinare, cât și a unor standarde academice înalte va oferi studenților un sentiment de realizare, va risipi o mare parte din bătăliile ideologice care au loc în campusuri, îi va pregăti mai bine pe studenți pentru viața din afara campusurilor universitare și va oferi un tonic pentru otrava plictiselii care infectează viața universitară.

Un text de Jeffrey Polet pentru Acton Institute