Read it Later
You did not follow anybody yet.

Cei mai mulți dintre noi nu suntem deranjați de faptul că întârziem, mai ales atunci când putem trimite un mesaj “sunt pe drum“. Nu întârzii atunci când le spui că vii, nu-i așa?

 

Sunt pe drum.”

 

Este o frază atât de frecvent utilizată, încât telefonul o are memorată în textul predictiv. Întârzii, așa că trimit un mesaj rapid chiar când ar trebui să ajung la destinație. Mesajul ar trebui să fie suficient. Vor înțelege, mă gândesc în sinea mea.

 

Sunt prins într-un proiect, iar aceste trei cuvinte simple mă scot din situația de a mă opri din ceea ce fac înainte de a termina. Nu planific dinainte să-mi pregătesc copiii sa fie gata sau pe mine,  așa că trimit doar familiarul “Sunt pe drum”.

 

Recent am realizat că întârzierea nu este o noutate pentru mine. Nu am început brusc să dau greș în gestionarea timpului când au apărut copiii mei. De fapt, de ceva vreme întrec limita. Când am o programare la coafor, aștept până în ultimul minut posibil pentru a pleca și ajung la timp – sau mai târziu decât am programat. Când trebuia să fiu la serviciu la ora 8 dimineața, apăsam repetat pe “amânare”, chiar și după ce îmi setam alarma pentru cât mai târziu posibil. Și nu-mi amintesc niciun moment în care să fi ajuns la timp la cursuri, cu atât mai puțin mai devreme. Deci, care este problema mea?

 

O cultură a întârzierii

 

Este greu să scrii un articol despre întârziere în  zilele noastre. Cei mai mulți dintre noi sunt în regula să întârzie, mai ales odată cu apariția tehnologiei care ne permite să anunțăm pe toată lumea că suntem “pe drum”. Nu întârzii atunci când le spui că vii, nu-i așa?

 

Obișnuiam să cred că copiii mei erau cauza întârzierilor mele. Maternitatea a fost o adaptare dificilă pentru mine, așa că am făcut-o și mai dificilă având patru copii în patru ani (inclusiv gemeni). Nimeni nu se așteaptă ca să ajung undeva la timp; am patru mici scuze pentru a întârzia.

 

Când eram în liceu, dirijorul corului nostru a repetat o frază care mi-a rămas în minte, chiar dacă nu mă pricep să mă țin de ea: “Dacă ajungi devreme, ești la timp. Dacă ești la timp, ești în întârziere. Dacă întârzii, o sa ai probleme”. A avut un efect asupra tuturor elevilor săi. Nimeni nu voia să întârzie, pentru că nimeni nu voia să simtă rușinea de a avea probleme. Repetițiile începeau la timp, așa că, dacă nu erai la locul tău cu partitura, aveai probleme.

 

Școlile încă mai au clopotețele și încă mai impun reguli privind sosirea la timp, chiar dacă devenim mai neglijenți în ceea ce privește punctualitatea. În realitate, ne descurcăm din ce în ce mai rău în această privință, nu mai bine.

 

Punctualitatea înseamnă să-i iubim pe ceilalți

 

Deși se pot spune multe despre gestionarea ineficientă a timpului care duce la întârzieri, trebuie abordat un aspect mai profund. Când Dumnezeu a creat omenirea, ne-a creat după chipul Său (Geneza 1:26-28). Aceasta este o realitate uluitoare. Noi purtăm chipul Său. Noi spunem lumii cum este El. Lucrăm în lume pentru a răspândi gloria Sa și pentru a domni peste creația Sa.

 

Așadar, întârzierea nu se referă doar la persoana care întârzie, ci și la persoana care așteaptă. Nu ești singurul creat după chipul lui Dumnezeu. Toți cei din lume sunt purtători ai chipului Creatorului.

 

Atunci când ai o programare la medic, gândește-te la toate persoanele implicate în acea programare. Oamenii sunt programați înainte și după tine. Medicii, asistentele și personalul au familii și prieteni care îi așteaptă după serviciu. Ce se întâmplă atunci când întârzii doar un pic? Sau când, la fel ca mine, sunați de pe drum pentru a-i anunța că întârziați? Toți ceilalți sunt afectați. Nu este vorba doar despre tine și despre programarea ta, ci și despre toți cei care fac parte din cei care fac posibilă acea programare. Același lucru este valabil și pentru muncă, școală, biserică și întâlnirea la cafea pe care ai planificat-o cu un prieten. Există un om real, creat după chipul lui Dumnezeu, la celălalt capăt al acelei întâlniri programate.

 

Am văzut odată un bărbat care îi certa pe angajații de la punctul de control al unei porți dintr-un aeroport pentru lentoarea cu care îl făceau să treacă de linia de securitate. Avionul său urma să decoleze, iar el risca să-l piardă. A trecut pe lângă ceilalți din coadă. El a monopolizat timpul personalului de securitate, care trebuia să se ocupe de furia sa și de graba cu care trecea de ceilalți care așteptau la rând. S-a purtat ca și cum ar fi fost singura persoană care călătorea în acea zi. Există o multitudine de motive pentru care o persoană ar putea întârzia la zborul său, dar comportamentul acelui om în legătură cu întârzierea sa spune multe.

 

Întârzierea noastră are un impact asupra oamenilor care ne așteaptă, precum și asupra celor care trebuie să se dea la o parte din calea noastră pentru ca noi să putem ajunge la destinație. Așa cum ni se spune în Filipeni 2:3, nu ne uităm la interesele altora, ci ne uităm la interesele noastre. Ne gândim doar la noi înșine.

 

Și nu asta înseamnă întârzierea cronică? Înseamnă să am grijă de propriile mele interese (terminarea unei sarcini, dormitul până târziu, lipsa de gestionare a timpului) în locul intereselor celui de la celălalt capăt al întârzierii mele – aproapele meu.

 

Deci, cum pot rezolva acest lucru?

 

Timpul meu nu este timpul meu

 

Care este lucrul greșit înțeles? Cred că timpul meu este doar pentru mine. Am tendința de a-mi umple lista de lucruri de făcut cu sarcini pe care vreau să le fac. Îmi umplu zilele cu activități care sunt importante pentru mine. Sigur, s-ar putea să am programate întâlniri sau timp cu alte persoane, dar totul se încadrează în considerația mea pentru timpul meu – eu.

 

De multe ori spun “da” unor angajamente fără să mă gândesc la impactul ce o să-l aibă pe termen lung. Va dura mai mult timp decât am anticipat? Îmi va suprapune acest lucru programul în așa fel încât aș putea întârzia sau aș fi copleșit pentru următoarea întâlnire?

 

Dacă ne strângem prea mult programul, nu ne permitem să facem față eventualităților. Rareori, lucrurile merg așa cum le planificăm, așa că, atunci când încercăm să facem prea multe într-o perioadă prea scurtă de timp, riscăm să îi împingem pe toți înapoi. Când presupun că timpul meu este numai al meu, uit că și alți oameni depind de mine.

 

Chiar mai mult decât atât, uit că, de fapt, nu este deloc timpul meu. Este al lui Dumnezeu. Lupta împotriva tendinței mele de a întârzia începe cu acceptarea limitelor timpului meu și, în schimb, cu redarea acelui timp lui Dumnezeu.

 

Doar o singură persoană este suverană în timp – și nu sunt eu. Numai Dumnezeu poate fi în mai multe locuri în același timp. Numai Dumnezeu poate să bifeze totul de pe lista Sa de lucruri de făcut. Numai Dumnezeu poate fi totul pentru toți oamenii. Numai Dumnezeu poate face ca totul să fie despre El.

 

Eu nu pot.

 

Jen Wilkin spunea despre suveranitatea lui Dumnezeu asupra timpului și spațiului (ceea ce teologii numesc “omniprezență”): “Dumnezeu, care nu este legat de un trup, nu este limitat la un singur loc. El nu este doar mare, ci este capabil să fie prezent peste tot… Dumnezeu este prezent în toate locurile, tot timpul. Și nu numai atât, dar oriunde este prezent, este pe deplin prezent.”

 

Timpul este al lui Dumnezeu, nu al meu.

 

Atunci când îmi tratez timpul ca și cum ar fi doar al meu, devalorizez timpul altora. Dar, dacă tot timpul este timpul lui Dumnezeu, atunci am obligația de a onora atât timpul ce-mi stă înainte, cât și timpul pe care l-am promis altcuiva.

 

Dacă întârzierea cronică este viciul tău, te încurajez să adaugi punctualitatea pe lista ta de lucruri de făcut. Mă voi alătura și eu. Poate că atunci mesajul meu preventiv de “sunt pe drum” va fi înlocuit cu “ne vedem curând” și cu sosirea la timp.

 

Courtney Reissig, Boundless

Read it Later

Donează online și susține Edictum Dei.

Donează

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment

Go to Top
Add Comment
Loading...

Post comment

Cancel
Viewing Highlight
Loading...
Highlight
Close