Read it Later
You did not follow anybody yet.

Durerea și suferința generează un sentiment profund de singurătate. Adevărul e că pentru a experimenta suferința singurul lucru necesar e… să trăim suficient. Relatările despre victimele cutremurului din Turcia mi-au reamintit de cartea lui D. A. Carson, How Long, O Lord?: Reflections on Suffering and Evil (Până când, Doamne?: reflectări pe tema suferinței și a răului).

Autorul reușește ca dincolo de răspunsuri la întrebările de tipul: „de ce?”, să citească inima noastră care adresează astfel de întrebări, până acolo încât unele „de ce-uri” sunt identificate drept pretexte pentru alte dureri lăuntrice. Vei simți cum egoismul, vinovăția și așteptările false îți sunt expuse, cum ignoranța ți-e demascată și cum te umpli de rușine în fața propriei tale goliciuni! Dincolo de aceste trăiri, Carson știe să ofere speranță și încurajare.

Așteptările și asumpțiile false față de suferință sunt demascate încă de la început. Credem că răul ar trebui restricționat la alți oameni, mai ales cei care nu au toate avantajele de care ne bucurăm noi: „moartea copilului meu e mai importantă decât moartea a mii de copii prin înfometare, din Africa”. Pierderea e evaluată în termeni de bani, succes, educație și influență, nu în termenii a ceea ce este: distrugerea unei ființe create după chipul lui Dumnezeu.

Rugăciunile noastre vizează aproape exclusiv siguranța fizică, bunăstarea și proprietățile. Nimeni nu spune: „această tragedie m-a ajutat să-mi amintesc că viața e scurtă și să folosesc astfel timpul pe care Dumnezeu mi l-a încredințat într-un mod mai responsabil și mai puțin egoist decât am făcut-o până acum”.

Presupunem că ar trebui să fim imuni la suferință și rău din mai multe motive. Printre ele e un echilibru greșit al Scripturii: accentuăm triumful și neglijăm persoanele care au suferit. Ne plac minunile lui Cristos sau ale apostolilor, dar mai puțin accentuăm suferințele profeților (Ieremia) sau boala nevindecată a lui Pavel. Gândim deseori că dacă Dumnezeu aduce izbăvire, trebuie să o facă acum, imediat, că orice întârziere alterează promisiunile Sale. Ne place să îmbrățișăm o teologie a răspunsului la orice întrebare și lăsăm puțin spațiu aspectelor misterioase, necunoscute. Multe texte biblice le înțelegem greșit și nu am reflectat îndeajuns la cruce și la chemarea de a ne lua crucea zilnic.

O serie de texte biblice sunt aduse în prim plan pentru a înțelege adevărul pe care Biblia îl prezintă cu privire la suferință în general, dar și cu privire la suferința credinciosului. Cei care mor prin dezastre naturale sau accidente nu sunt neapărat mai răi decât cei care nu trec prins astfel de momente (Luca 13:1-5). Implicația e că doar mila lui Dumnezeu e la mijloc. Credem că merităm timpuri de pace și prosperitate, iar cele de dezastru și război sunt nedrepte, și punem la îndoială bunătatea lui Dumnezeu sau puterea Sa. Cristos nu le analizează (războiul și dezastrele naturale) ca aspecte ale agendei misterioase a lui Dumnezeu, ci ca imbolduri spre pocăință. Dezastrul e o chemare la pocăință. Autorii biblici nu sunt surprinși de pedeapsă, ci de răbdarea și îngăduința lui Dumnezeu.

Textul din Evrei 12:5-12 afirmă că suferința și pedeapsa este modul lui Dumnezeu de a opera cu cei care sunt ai Lui: e sub semnul întrebării calitatea de copii ai Lui dacă nu avem deloc parte de disciplinarea Sa. A ne supăra sub o astfel de pedeapsă înseamnă să ne arătăm imaturitatea, să demonstrăm că nu ne dorim să creștem în conformitate cu Tatăl nostru ceresc.

Profetul Habacuc a luat în calcul perspectiva mai lungă, convingerea că dreptatea lui Dumnezeu va triumfa peste opresori, deși ei sunt acum instrumentele prin care Dumnezeu își pedepsește comunitatea legământului. Oricât de mult va fi privat prin suferință, se va bucura mai mult în Dumnezeu. Habacuc se angajează să laude pe Domnul, nu să se plângă. Astfel, tăria credinței noastre nu e demonstrată și nici dezvoltată până când nu e testată prin suferință.

Accentul dat pe neprihănirea lui Iov arată că există o suferință inocentă. Nu doar că nu toate suferințele sunt legate de un păcat specific, ci anumite suferințe din această lume nu sunt legate în mod direct de niciun păcat. Cartea Iov insistă sincer că suferința e în sfera suveranității lui Dumnezeu.

Una din afirmațiile surprinzătoare e că există o suferință specială a liderilor poporului lui Dumnezeu. În poporul lui Dumnezeu, liderii sunt chemați să sufere cel mai mult. Cum ar putea fi altfel? Slujim un Mesia crucificat. Există o legătură teologică între suferință și conducerea creștină.

Moartea nu trebuie privită ca o lipsă cosmică de corectitudine, ci ca o sentință bună a lui Dumnezeu împotriva păcatului nostru. Nu e un accident, e înfăptuită de Dumnezeu. Moartea e limita lui Dumnezeu asupra creaturilor a căror păcat e că vor să fie dumnezei (Gen. 3:4-5; Rom. 1:18-32). Moartea nu este doar ceva ce mi se întâmplă. Se întâmplă pentru că eu sunt un păcătos. În acest sens eu am cauzat moartea. Sunt subiectul morții, nu doar obiectul ei.

Dovezile biblice din ambele testamente Îl prezintă pe Dumnezeu ca o ființă care poate suferi. Fără îndoială, suferința lui Dumnezeu nu e ca a noastră. Dacă termenul de impasibilitate trebuie menționat, și autorul crede că se poate, el trebuie folosit pentru a afirma că Dumnezeu nu este niciodată controlat sau copleșit de emoțiile Sale. Dar nu trebuie niciodată să cedăm ideii că Dumnezeu este exclusiv cerebral, cu totul lipsit de emoții, de sentimente.

Reflectările pastorale din capitolul 13 sunt atât de prețioase, dar și atât de practice, încât nu pot să nu le redau pe toate:

  1. Să recunoaștem că întristarea trece prin diferite stadii.
  2. Unele suferințe se vindecă în timp îndelungat.
  3. Frecvent, în mijlocul suferinței, cele mai confortabile „răspunsuri” sunt: simpla prezență, ajutorul, tăcerea și lacrimile.
  4. Multe încurajări nu trebuie să se bazeze pe asumpția că trebuie să răspundă la un implicit „de ce?”. Nu pe toți îi frământă această întrebare.
  5. De multe ori „de ce?” nu e o întrebare, ci e un mod de a cere mângâiere. Am putea „răspunde” altfel la „de ce?”: „Nu pot să-ți răspund la toate întrebările de tip „de ce?”. Dar, poate te vei simți încurajat să știi că Cel care te iubește atât de mult încât a murit pentru tine, a adresat aceeași întrebare, ‹‹Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?››”.
  6. E așa de important ca în aceste zile în care mulți în lumea vestică au fost seduși de o evanghelie a sănătății, a bogăției și a puterii, să accentuam locația creștinului: trăim între cădere și un cer nou și un pământ nou, trebuie să ne bucurăm de arvuna Duhului, dar încă nu suntem liberi de moarte și de degradare.
  7. Din diverse motive, suferința e asociată deseori cu sentimente de vinovăție.
  8. Unele forme de suferință cer o intervenție activă.
  9. E important să oferim speranță, nu doar nădejdea desăvârșirii, ci nădejde, speranță pe termen scurt.
  10. E important să ajutăm oamenii să trăiască pentru azi. Când ai o boală terminală, nu ai nevoie de har pentru final, ai nevoie de har pentru azi, doar pentru azi. Toți suntem sub sentința morții. Toți avem nevoie de har pentru azi.
  11. Mai presus de orice trebuie să-i ajutăm pe oameni să-L cunoască mai bine pe Dumnezeu.
  12. Să ne rugăm pentru cei care suferă. În suferințe profunde unor oameni le e aproape imposibil să se mai roage. Nu ar trebui ca noi să mijlocim pentru ei?

Ne gândim dacă nu cumva unele dureri și întristări în această viață nu sunt folosite în mod providențial de Dumnezeu pentru a ne trezi în noi dorul de cer, să ne dezlipească de această lume, să ne pregătească pentru cer sau să ne atragă atenția asupra Lui, luându-ne ochii de pe lucrurile pur materiale!

           

 

Read it Later

Donează online și susține Edictum Dei.

Donează

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment

Go to Top
Add Comment
Loading...

Post comment

Cancel
Viewing Highlight
Loading...
Highlight
Close