O victorie mare cât… o înfrângere – meditație din 1 Samuel 15

Prin profetul Samuel, Domnul îi poruncește lui Saul îi nimicească pe amaleciți cu desăvârșire. Nu este vorba despre o simplă poruncă, dată la întâmplare. Dacă ne întoarcem în Exodul 17, citim despre revolta de profunzime a lui Amalec împotriva Domnului și hotărârea Domnului de a le purta El Însuși război: „Pentru că și-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec din neam în neam” (Exodul 17:16). Este o declarație solemnă, iar regele Saul este cel pe care Dumnezeu dorește să îl folosească pentru îndeplinirea ei. Doar că, după cum bine cunoaștem, Saul se achită doar parțial de sarcină. El cruță chiar pe regele amaleciților, dar și animalele acestora. Făcând lucrul acesta, Saul dovedește, din nou, că nu este un rege gata să se plaseze sub autoritatea lui Dumnezeu. El nu se supune cuvântului clar pe care îl primește, ci îl judecă și selectează doar ceea ce se potrivește cu așteptările și opiniile lui.

Ce se întâmplă mai departe? Aș sublinia unul dintre versetele care mereu mă tulbură: „Saul s-a dus la Carmel și iată că și-a înălțat un semn de biruință (…)” (vezi v. 12). Din perspectiva lui Saul, din perspectiva colaboratorilor săi, înfrângerea amaleciților era o victorie remarcabilă, iar succesul militar trebuia mediatizat. Lumea trebuia să știe! Aceeași preocupare (să îi spunem „obsesie”?) care ne macină și pe noi! Am ajuns să trăim acele vremuri în care ceea ce nu este mediatizat pur și simplu nu are importanță.

Perspectiva regală era una a biruinței. Perspectiva profetică era însă, ca în multe alte ocazii, diferită. În „agenda” Sa, Dumnezeu consemnase o înfrângere dureroasă. Chiar dacă Saul reușise să îi învingă pe amaleciți, nu a reușit să își învingă propriile impulsuri. I-a răpus pe amaleciți (parțial!), dar nu a fost în stare să își țină în frâu propriile porniri și nu a reușit să își strunească propriul popor. Cu alte cuvinte, a învins, dar a învins în neascultare de Dumnezeu și de Cuvântul Lui. Indiferent de succesul aparent, indiferent de ceea ce se vede, o astfel de biruință înseamnă, de fapt, înfrângere.

Iată un motiv de cercetare pentru noi și pentru bisericile în care ne închinăm. Mai presus de orice, trebuie să ne asigurăm că cerul împărtășește bucuria noastră. Îmi este teamă că prea adesea ne plasăm în postura celor din ziua Floriilor, când poporul jubilează, dar Împăratul ceresc plânge… „Sfințească-se Numele Tău, vie Împărăția Ta și facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ!”. „Totuși nu cum voiesc eu, ci cum voiești Tu!” – iată adevărata biruință! Aceasta are de-a face prea puțin cu semnele noastre de biruință. Această se câștigă pe genunchi, adeseori în agonie și în singurătate, dar, din perspectiva divină, este biruința adevărată, autentică!