Când Asim Hamza a crescut în Albania comunistă în anii 1980, aceasta era a treia cea mai săracă țară din lume. Tehnologia agricolă nu fusese modernizată din anii 1920. Stătea la coadă pentru lapte cu mult înaintea răsăritului și nu reușea să fie decât al 80-lea. Farmaciile nu aveau altceva în afară de aspirină. Electricitatea nu funcționa lungi perioade de timp. Religia era în afara legii: dacă îți făceai semnul crucii luai trei ani de închisoare, iar dacă aveai Biblie, cinci.
Hamza nu știa că toate astea nu sunt normale.
Televiziunea era controlată de stat, iar în decursul a celor 2-3 ore de emisie zilnică arăta imagini cu copii muritori de foame din regiunea subsahariană a Africii. “Ni se spunea că așa e peste tot”, spune Hamza. “Ni se spunea că suntem cei mai fericiți copii din lume, iar noi credeam. Eram așa de recunoscători conducătorului partidului comunist.” În perioada aceea, “Albania era una dintre cele mai închise țări, împreună cu Coreea de Nord și Mongolia”, spune misionarul Don Mansfield de la Campus Crusade for Christ. El a devenit directorul acestei organizații pentru Albania în 1991, când guvernul comunist era în declin. Nu mai fusese în această țară înainte.
“Îmi amintesc de o întâlnire a agențiilor globale de misiune în Olanda. La acea vreme, nu știam nimic. S-a vorbit despre ce se petrece acolo, iar eu am ridicat mâna și am întrebat: <<Câți creștini sunt în această țară?>>”, povestește Mansfield. Se aștepta la o estimare sau la un procent din totalul populației. ”<<O știi pe Sonila?>>, întreabă o persoană. <<Pe Kristi>>, sugerează altcineva. <<Maria e creștină>>. Oamenii au spus câteva nume, le-am numărat și erau 16, în total. S-au uitat peste audiență și au întrebat: <<Mai știți pe cineva?>>”.
Aceștia erau toți, 16 creștini. În ziua de azi, Mansfield poate să numească sute. Joshua Project estimează că ar fi în jur de 17000 de creștini evanghelici în țară. Jumătate din acest număr s-au convertit în primul deceniu al căderii comunismului; rata de creștere a numărului creștinilor evanghelici rămâne dublă față de rata corespunzătoare restului lumii (4,6% comparativ cu 2,6%). “Este o poveste remarcabilă despre modul cum Dumnezeu a lucrat într-un timp cât o viață de om”, a spus pastorul bisericii The Orchard Evangelical Free Church, Colin Smith, care a fost vorbitorul primei conferințe The Gospel Coalition din regiune, în 2019. “Este o schimbare minunată”.
“Încă suntem puțini și nu suntem semnificativi în ochii lumii”, spune Andi Dina, conducător al bisericii din Tirana. “Dar avem un Dumnezeu mare. El își va zidi biserica Sa, iar porțile Locuinței morților n-o vor birui.”
Chiar înainte ca liderul partidului comunist Enver Hoxha să declare Albania primul stat ateist în 1967, evanghelicii erau puțini și risipiți. Populația era majoritar musulmană (70%, ca urmare a influenței Imperiului Otoman), ortodocși (20%, mai ales la granița cu Grecia) și romano-catolici (10%, în special în vestul țării, datorită influenței Italiei). Creștinii evanghelici, care erau în jur de 100, erau adunați în mare parte în jurul unei misiuni baptiste în orașul Korce. Însă, în săptămâna următoare evenimentului de la Pearl Harbor, statul le-a ordonat tuturor misionarilor să plece (Italia, mebra a Axei, ocupa Albania la acea vreme). Misionarii străini nu au fost lăsați să intre în țară pentru încă 50 de ani. Hoxha, care a ajuns la putere după al Doilea Război Mondial, nu credea doar că religia este opiul maselor, ci o vedea ca pe o problemă a securității naționale: romano-catolicismul însemna influența Italiei, ortodoxia venea direct din Grecia și Serbia, iar Islamul însemna amestecul Turciei. A permite accesul protestanților însemna ca vestul să se amestece în problemele țării. Astfel, nu doar practicarea religiei a devenit ilegală, ci și simpla credință.
Hoxha a început prin a arde de vii patru preoți franciscani, apoi a transformat moscheele și bisericile în fabrici și a împușcat un preot catolic mai în vârstă pentru că a botezat copii. Sute de membri ai clerului au fost torturați și întemnițați zeci de ani, duși la munci forțate în mine și canale. Filme produse de stat, care acuzau membri clerului de corupție, colaboraționism cu forțele străine și de aranjarea căsătoriilor forțate erau transmise la nesfârșit pe unicul canal de televiziune. Ziarele calomniau liderii religioși, făcându-i trădători. În cele din urmă, granițele Albaniei au fost închise atât pentru Occidentul democratic, cât și pentru Uniunea Sovietică și China. Nimeni nu putea să intre în țară, cu atât mai puțin să evanghelizeze.
Însă acest lucru nu a oprit răspândirea Bibliilor.
Albert Kona a crescut în orașul Durrës, pe malul Adriaticii. În pozele lui din copilărie apare ca un puști căruia îi puteai număra coastele. Își amintește că părinții lui se trezeau la ora 2:00 dimineața pentru a sta la coadă pentru pâine sau lapte. Familia lui era ortodoxă, deși nu știa. Într-o zi, când se juca cu un cufăr vechi de-al bunicii, a găsit o carte veche cu pagini rupte. În ea, a citit despre Petru și Ioan. Nu a fost singurul care a ajuns să citească Biblia. După al Doilea Război Mondial, niște piloți americani au zburat deasupra Albaniei aruncând Biblii atașate de parașute. Cele mai multe au fost recuperate de organele statului, însă, un om a găsit 12 capitole din Evanghelia după Luca. “A înțeles cine este Isus și ce a făcut El”, a spus Kona, care l-a întâlnit pe bărbat mulți ani mai târziu, când granițele s-au deschis. “Avea o credință adevărată și simplă.”
În 1985, un vas aparținând lui Operation Mobilization (OM) a acostat la 20 de km de coasta albaneză, destul de departe pentru a fi în apele internaționale. Echipajul adusese exemplare ale Evangheliei lui Marcu, traduse în albaneza. Le-au pus în pungi etanșe umplute cu aer, astfel încât să plutească și să fie purtate către țărm. Le dădeau drumul când vântul era prielnic, rugându-se să ajungă la mal. În Kosovo, membri ai aceleiași organizații făceau același lucru, pe malurile râurilor care intrau în Albania.
“Cam atât puteai face”, spune Mansfield. Niște credincioși elvețieni au încercat să introducă în țară niște Biblii, cu ocazia unei vizite fără precedent, dar la aeroport le-au fost returnate de oficialități. “Ați uitat ceva”, li s-a spus.
Chiar și după ce Hoxha a murit, în 1985, țara a rămas la fel de închisă. Au mai trecut șase ani până ce s-au deschis granițele. Trecuseră cinci decenii și nimeni nu știa la ce să se aștepte. Mansfield își amintește că la prima vizită, când se plimba pe plajă, toți oamenii îl ocoleau.
Atunci l-au abordat trei tineri, care, fără frică, au început să-i pună întrebări: “De unde vii? Cu ce te ocupi?”
“Am cea mai frumoasă slujba din lume”, le-a spus Mansfield. “Le spun oamenilor cum pot să-L cunoască pe Isus Cristos.”
Liderul celor trei, Leonard, s-a uitat la prietenii săi. “Nu vorbeam între noi, acum cinci minute și spuneam: <<Trebuie să găsim pe cineva care să ne spună despre Isus>>?” Apoi, îi spuse lui Mansfield, oferindu-i cea mai ușoară cale de evanghelizare: “Îmi vei spune despre Isus?”
Uimit, Mansfield le-a împărtășit din Scriptură celor trei. Mai tarziu, l-a întrebat pe Leonard de unde auzise despre Isus. Acesta a spus că a lucrat la paza de coastă și într-o zi, a găsit o pungă pe plajă. Înăuntru era Evanghelia după Marcu.
“Dumnezeu își va duce planul la îndeplinire”, a spus Mansfield, aducându-și aminte cu lacrimi de această poveste. “Când Dumnezeu vrea să lucreze, El va lucra.”
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter