Da, ştiu, de ani de zile tot auzim că „Vine Domnul!” Însă, cu câteva excepţii, creştinii au tratat această afirmaţie – devenită pentru unii o veritabilă lozincă – cu o oarecare detaşare şi resemnare. Exact ca oamenii din satul unde copilul cioban a tot minţit că „Vine lupul!” Expresia a fost bagatelizată până la epuizare, aşa încât aproape nimeni nu îi mai ia în serios pe predicatorii care ne-au tot obosit cu „predicţii” despre Gog şi Magog, despre Israel şi Iran, despre profeţii mayașe şi despre câte şi mai câte semne şi minuni. Dar cine din generaţia noastră a putut anticipa că vom trăi o catastrofă umanitară ca cea din Ucraina? Cine s-a gândit că la graniţele ţării noastre va izbucni un război care va curma zeci de mii de vieţi şi va lăsa pe drumuri milioane de oameni?
Nu mi-am imaginat niciodată că, într-o Europă „civilizată”, două ţări care se declară creştine se vor arunca într-un conflict sângeros. Puteam să accept ideea unor războaie civile în ţări ca Uganda şi Afganistan, dar nu în ţări ca Ucraina. Chiar îmi dorisem, la un moment dat, să vizitez Moscova. Acum nu mai am nicio dorinţă de felul acesta. Rusia va fi izolată la marginea istoriei şi stigmatul pe care îl va purta o va împovăra mii de ani. Dacă nu va veni Domnul, desigur.
De sărbători terminasem de citit fenomenalul roman al lui Dostoievsky, „Fraţii Karamazov” şi nu am putut să nu fiu uimit (pentru a câta oară?) de geniul rusesc. Ce romancieri! Ce compozitori! Ce spirit artistic! Rusia, printre altele, a dat şi teologi extraordinari, ca Evdokimov şi Lossky. Dar ţara asta a născut şi minţi malefice, ca Stalin şi, mai nou, Vladimir Putin. Ce ţară! Ce lumină poate izvorî din inima ei, dar şi ce întuneric poate erupe din străfundurile ideologiei ei demonice! Vom putea oare discerne între lumina şi întunericul care ne vin din Rusia?
Nu cred că am fost pregătiţi pentru vremurile astea. Erupţia răului – în stare pură! – la graniţele României ne-a luat pe nepregătite. Mulţi semeni de-ai noştri erau în aşteptarea „modificărilor genetice” – ADN-ul de uriaşi şi solzii de peşte, vă amintiţi? – şi nu ştiam cum să mai convingem lumea de „manevrele” ocultei mondiale. Invazia Ucrainei, deşi intuită de unii în ultimul moment, a dat peste cap cam toate previziunile „specialiştilor” în profetologie biblică. Ce învăţăm de aici? Că istoria lumii nu e în mâinile noastre; că nu avem nici un control asupra evenimentelor; că nu e treaba noastră (vezi Fapte 1) să ştim vremurile şi soroacele şi că ne-am pierdut vremea făcând calcule inutile şi periculoase.
Astfel de evenimente aduc în prim plan subiecte pe care le-am neglijat ani de zile: cum ne raportăm la moarte? Oare am învăţat şi cum să murim, sau doar cum să trăim? Cum ne raportăm la răul care pare să domine lumea? Cum îi slujim pe oamenii care trec prin suferinţă? Ce valoare au bunurile noastre materiale în vreme de război? Care e moştenirea pe care o lăsăm în urma noastră? Suntem gata să ne pierdem viaţa, pentru a-i salva pe alţii?
Poate că noi, românii, nu ne gândim prea serios la aceste întrebări – suntem sub protecţia NATO, nu-i aşa? – însă vă asigur că fraţii noştri din Ucraina şi le pun în fiecare clipă. Nu strică să ne punem şi noi aceste întrebări. Măcar în ultimul ceas să ne trezim şi să ne punem viaţa în rânduială.
Cu o lună în urmă, nici ucrainenii nu se gândeau că vor trece prin această tragedie inimaginabilă. Istoria are un mers al ei care nu poate fi prezis cu exactitate. Desigur, e bine să fim pozitivi şi să nu ne lăsăm cuprinşi de disperare. România pare a fi în siguranţă. Însă nu strică să fim pregătiţi. Mai bine două haine groase şi să-mi fie cald, decât niciuna şi să mor de frig
Marele poet Mihai Eminescu, deşi era foarte tânăr, ne-a lăsat un vers de o profunzime uluitoare: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată.” Iată ce trebuie să învăţăm în aceste zile, caci nu se ştie niciodată când ne va vizita Moartea…
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter