Negarea răului: cazul comunismului

Una dintre cele mai apreciate cărți ale secolului XX a fost „Negarea morții” a lui Ernest Becker. Câștigătoare a Premiului Pulitzer în 1974, cartea este considerată o operă clasică pentru analiza sa asupra modului în care ființele umane își neagă mortalitatea.

Dar există ceva pe care oamenii îl neagă mai mult decât mortalitatea: răul. Cineva ar trebui să scrie o carte despre negarea răului; aceasta ar fi mult mai importantă, deoarece, deși nu putem preveni moartea, putem preveni răul.

Cel mai grăitor exemplu de negare a răului este comunismul, o ideologie care, într-o perioadă de numai 60 de ani, a creat totalitarismul modern și a privat de drepturile omului, a torturat, înfometat și ucis mai mulți oameni decât orice altă ideologie din istorie.

Voi expune pur și simplu faptele.

Dar, înainte de a face acest lucru, trebuie să abordez o altă întrebare: De ce este important ca toată lumea să știe ce a făcut comunismul?

Iată trei motive:

În primul rând, avem o obligație morală față de memoria victimelor. La fel cum americanii au obligația morală de a-și aminti de victimele sclaviei americane, avem aceeași obligație față de miliardul de victime ale comunismului, în special față de cele 100 de milioane care au fost ucise.

În al doilea rând, cel mai bun mod de a preveni reapariția unui rău este să îl confruntăm în toată oroarea sa. Faptul că mulți oameni din ziua de azi, în special tineri, cred că comunismul este o opțiune viabilă – chiar superioară din punct de vedere moral – pentru societățile moderne dovedește că nu știu nimic despre istoria morală a comunismului. Prin urmare, ei nu se tem în mod corespunzător de comunism – ceea ce înseamnă că acest rău s-ar putea întâmpla din nou.

Și de ce s-ar putea întâmpla din nou?

Asta ne aduce la motivul numărul trei. Liderii regimurilor comuniste și numărul mare de oameni care i-au ajutat pe acești lideri să tortureze, să înrobească și să ucidă – plus mult mai mulți oameni care și-au denunțat vecinii pentru că au spus ceva inacceptabil pentru comuniști – erau aproape toți oameni normali. Desigur, unii erau psihopați, dar majoritatea nu erau. Ceea ce dovedește că orice societate – inclusiv cele libere – poate involua spre comunism sau spre un rău analog.

Acum, câteva date:

Potrivit autoritarei „The Black Book of Communism” (Cartea neagră a comunismului), scrisă de șase cercetători francezi și publicată în Statele Unite de Harvard University Press, numărul de oameni uciși – nu de oameni uciși în luptă, ci civili obișnuiți care încercau să-și trăiască viața – de către regimurile comuniste a fost:

America Latină: 150.000.

Vietnam: 1 milion.

Europa de Est: 1 milion.

Etiopia: 1,5 milioane.

Coreea de Nord: 2 milioane.

Cambodgia: 2 milioane.

Uniunea Sovietică: 20 de milioane (mulți cercetători cred că numărul a fost considerabil mai mare).

China: 65 de milioane.

Aceste cifre sunt destul de conservatoare. De exemplu, numai în Ucraina, regimul sovietic și ajutoarele sale din partea Partidului Comunist Ucrainean au înfometat 5 sau 6 milioane de oameni până la moarte într-o perioadă de doi ani. Este aproape de neconceput că doar 14 până la 15 milioane de alți cetățeni sovietici au fost uciși.

Și, bineînțeles, aceste cifre nu descriu suferințele îndurate de sute de milioane de oameni care nu au fost uciși: privarea sistematică a oamenilor de dreptul de a vorbi liber, de a-și practica credința, de a începe o afacere sau chiar de a călători fără permisiunea partidului; lipsa unui sistem judiciar sau a presei necomuniste; sărăcia aproape totală din aproape toate țările comuniste; încarcerarea și torturarea unui număr mare de oameni; și, bineînțeles, trauma suferită de sutele de milioane de prieteni și rude ale celor uciși și încarcerați.

Aceste cifre nu vă spun nimic despre numeroșii ucraineni înfometați care au mâncat carne de om, adesea copii, uneori chiar și ai lor; sau despre creștinii români pe care gardienii închisorilor comuniste i-au forțat să mănânce fecale pentru a-i determina să renunțe la credința lor; sau despre milioanele de oameni înghețați în vastul sistem de lagăre de prizonieri din Siberia sovietică cunoscut sub numele de Arhipelagul Gulag; sau practica rutinieră a comuniștilor vietnamezi de a îngropa țăranii de vii pentru a-i teroriza pe oameni și a-i determina să îi sprijine pe comuniști; sau utilizarea regulată a torturii de către Mao Zedong pentru a-și pedepsi oponenții și a intimida țăranii, cum ar fi plimbatul oamenilor pe străzi cu sârme ruginite prin testicule și arderea părților intime ale soțiilor oponenților cu fitiluri aprinse – tehnici folosite de Mao pentru a-i teroriza pe țărani și a-i determina să sprijine Partidul Comunist Chinez la începuturile sale.

Mă întorc la tema negării răului.

Oamenii asociază răul cu întunericul. Dar acest lucru nu este corect. Este ușor să privești în întuneric, dar este foarte greu să privești în lumină puternică. Prin urmare, ar trebui să asociem răul cu luminozitatea extremă, având în vedere că oamenii privesc rareori răul real. Iar cei care nu se confruntă cu răul real inventează adesea rele (cum ar fi „rasismul sistemic”, „masculinitatea toxică” și „heteronormativitatea” în secolul XXI), care sunt mult mai ușor de confruntat.

Cartea Psalmilor afirmă: „Cei dintre voi care Îl iubiți pe Dumnezeu – trebuie să urâți răul”.

Cu alte cuvinte, nu îl poți iubi pe Dumnezeu dacă nu urăști răul.

Iată un alt mod de a spune asta: „Cei dintre voi care iubiți oamenii – trebuie să urâți răul”.

Dacă nu urăști comunismul, înseamnă că nu-ți pasă de oameni, cu atât mai puțin îi iubești.

Un text de Dennis Prager