Învierea în Narnia

Începând cu ridicarea lui Oedip în ceruri în punctul culminant al ultimei piese din cele trei piese tebane ale lui Sofocle, am trecut apoi la teme sau cazuri de înviere în literatura creștină, inclusiv în „Dream of the Rood” și „Divina Comedie” a lui Dante, în trei dintre piesele lui Shakespeare („Hamlet”, „Regele Lear” și „Poveste de iarnă”) și culminând cu partea finală din „Tărâmul pustiit” al lui Eliot. La douăsprezece luni distanță, ca un mod de a ne bucura de prezența Domnului Înviat în acest an, să analizăm temele învierii în „Leul, vrăjitoarea și dulapul”, una dintre cele mai cunoscute și mai populare povești pentru copii scrise vreodată.

Deși moartea și învierea lui Aslan sunt cele care răscumpără Narnia din strânsoarea mortală și înfricoșătoare a domniei Vrăjitoarei Albe, temele sau indiciile învierii sunt prezente chiar înainte ca Aslan să își facă prima apariție în poveste.

În mijlocul sumbrului întuneric al iernii nesfârșite pe care Vrăjitoarea a aruncat-o asupra Narniei, domnul Castor ne spune că se zvonește că „Aslan este în mișcare”. Simpla menționare a numelui lui Aslan și a faptului că acesta este „în mișcare” îl face pe Peter să se simtă „brusc curajos și aventuros”. Susan simte că „o muzică încântătoare” tocmai a trecut pe lângă ea. Iar Lucy are „sentimentul pe care îl ai atunci când te trezești dimineața și realizezi că este începutul vacanței sau începutul verii”. Aslan este, așadar, antiteza Vrăjitoarei și antidotul pentru otrava ei. Ea aduce o iarnă în care nu este niciodată Crăciun; el aduce vara și începutul sărbătorilor. Ea aduce frigul morții în absența și alungarea sacrului; el aduce căldura vieții în prezența sacrului

Mai târziu, când domnul Castor afirmă din nou că „Aslan este în mișcare”, Peter, Susan și Lucy au același salt al inimii care pare să sugereze prezența harului divin: „încă o dată acel sentiment ciudat – ca și cum primele semne ale primăverii, ca și cum o veste bună, ar fi venit peste ei”. De data aceasta, comparația nu este cu căldura verii, ci cu revigorarea vieții care vine odată cu primăvara; și, mai mult decât atât, „vestea bună” a Evangheliei înseși.

În ceea ce privește învierea lui Aslan, semnificația ei este explicată de chiar Aslan în termeni teologici străluciți. El explică: „deși Vrăjitoarea cunoștea Magia Profundă, există o magie și mai puternică pe care ea nu o cunoștea”:

„Cunoștințele ei ajung doar până în zorii timpului. Dar dacă ar fi putut privi puțin mai în urmă, în liniștea și întunericul de dinaintea zorilor Timpului, ar fi citit acolo o incantație diferită. Ar fi știut că atunci când o victimă de bunăvoie, care nu a comis nicio trădare, a fost ucisă în locul unui trădător, Masa se va crăpa și Moartea însăși va începe să lucreze înapoi.”

Când Aslan se oferă pe sine vrăjitoarei ca victimă de sacrificiu, suferind în locul lui Edmund, el apelează la o putere chiar mai profundă decât cea a Justiției. Este puterea Iubirii și a milei care decurge din ea. Aceasta este Magia cea mai profundă care există în Dumnezeu Însuși din eternitate și pe care diavolul nu o înțelege.

După învierea sa, Aslan coboară în fortăreața Vrăjitoarei, în care dușmanii ei fuseseră transformați în statui fără viață, suflând asupra lor și readucându-i la viață, reflectând astfel coborârea lui Hristos în Iad după învierea sa și eliberarea sufletelor.

Deși am putea fi tentați să încheiem discuția noastră despre „Leul, vrăjitoarea și dulapul” cu înfrângerea vrăjitoarei și triumful lui Aslan, vom alege în schimb să încheiem cu o altă înviere, cea a păcătosului Edmund.

Revenirea la viață a lui Edmund începe odată cu venirea primăverii și cu revenirea puterii lui Aslan pe care aceasta o semnifică. Este ca și cum inima rece și înghețată a lui Edmund experimentează același dezgheț și același sentiment de renaștere care este valabil pentru toată Narnia. Vedem asta în apelul său deznădăjduit către Vrăjitoare de a nu transforma tânăra veverița în piatră. „Oh, nu, nu, nu, te rog, nu”, strigă el. „Și lui Edmund”, ne spune naratorul, „pentru prima dată în această poveste, i-a părut rău pentru altcineva în afară de el însuși”. Este primul său act de iubire, prima dată când a lăsat puterea lui Aslan să pătrundă în inima sa împietrită.

El este acum pregătit să se reunească cu frații săi și să primească mila și iertarea lui Aslan. Auzind că fratele lor a fost salvat, Peter, Susan și Lucy îl văd mergând cu Aslan.

„Iată-l pe fratele vostru”, le spune Aslan copiilor, „nu este nevoie să vorbiți cu el despre ceea ce a fost în trecut”. După ce a fost absolvit de păcatele sale de către Regele însuși, Edmund își cere scuze, pe rând, de la fiecare dintre frații săi și primește asigurări că totul este iertat. Este întoarcerea fiului risipitor și a fratelui, împăcat cu cei dragi și curățat prin dragostea milostivă a lui Aslan. Pentru că acest fiu al meu a fost mort și a înviat din nou: a fost pierdut și a fost găsit. Și au început să se veselească.

În multe feluri, acesta este happy-end-ul nespus, virajul brusc și vesel al poveștii, momentul de eucatastrofă. Nu întoarcerea regelui este cea care ne face inimile să tresalte de bucuria Evangheliei, ci întoarcerea la viață a păcătosului în lumina și iubirea lui Dumnezeu.

Un text de Joseph Pearce pentru The Imaginative Conservative