Iubirea nu conlocuiește cu îndoiala multă vreme. Calea către credința neclintită, cea care abolește îndoiala, trece spre dragoste prin încredere. Singurul care nu are îndoieli este Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este în afara timpului si spațiului. Pentru credință și îndoială trebuie să existe posibilități, potențialitate, proiecție a alternativelor, ori El este Alpha și Omega. Fiind cu totul transcedent, dincolo de orice condiționare spațială sau temporală, dincolo de trecut, prezent și viitor, cuprinzînd toate în vederea Sa, știind totul, îndoiala îi va fi fost străină lui Dumnezeu pînă la intrarea în istorie prin întrupare. Cristos a experimentat ispitirea îndoielii, atunci cînd a fost în pustie, tocmai pentru că era condiționat de spațiu și timp, pentru că intrase în oikonomie. A fost ispitit în totul la fel ca și noi, deci și cu îndoiala, dar n-a păcătuit prin necredință.
De aceea orice credincios are permisiunea și chiar necesitatea îndoielii, de care se poate vindeca în relația cu Neîndoielnicul.
Orice proiecție presupune un tip de credință anticipativă bazată pe experiență sau tradiție, fie trăită personal sau asumată comunitar. Spre exemplu: cred că voi adormi, cred că vine autobuzul, cred că scaunul mă ține, dacă mă așez pe el. Am experimentat, am o istorie personală legată de aceste lucruri, am mai adormit, m-am mai așezat pe scaun, am observat vă autobuzul vine… deci pot proiecta un viitor imediat legat de aceste întîmplări. De asemenea, orice abstractizare presupune un tip de încredere epistemică. Cred că tabelul lui Mendeleev este adevărat și nu mai verific, cred axiomele matematice, cred ce mi se spune cu privire la lucrurile care nu se văd, atomi, molecule, particule, galaxii îndepărtate, nevăzute de mine cu ochiul liber. Mai trebuie să adăugăm că orice sistem metafizic presupune o dilemă, o îndoială. Îndoiala este o parte absolut necesară din procesul de cunoaștere. Credința nesupusă niciunei îndoieli devine naivitate. Toma avea motivele lui să se îndoiască și în cazul său îndoiala devine materia primă pentru credință.
De la Sceptici pînă la Descartes, îndoiala este un instrument de aproximare a adevărului. Citatul complet din Descartes este ”Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum!”, ”Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist!”
O încercare de taxonomizare a îndoielilor ar trebui să cuprindă pe lîngă îndoiala lui Toma și a lui Descartes și îndoiala vulgară a ignorantului, dar și îndoiala sinceră a căutătorului, îndoiala tulbure a contemplativului, dar îndoiala sistematică a cercetătorului, îndoiala deznădăjduită a dezamăgitului, dar și îndoiala încăpățînată a depravatului …
Toate formele de îndoială finalmente duc spre relația cu animatele, nu cu obiectele, dar există o îndoială absolut necesară, ca o sămînță care putrezește, acea îndoială necesară, care pornește dintr-o inimă sinceră, cercetată de Dumnezeu, prin Duhul Sfînt și care înflorește în credința deplină. Din păcate copiii evanghelicilor aflați la a patra generație, unii chiar la a cincea generație, nu mai trec prin această fază necesară a îndoielilor productive. Ei s-au trezit în credință, n-au mai contemplat posibilitățile. Au o formă de evlavie, dar fără o relație care s-a creat în urma îndoielilor sistematice, ca dureri ale nașterii.
Dacă aș imagina o etimologie a termenului îndoială, îndoiala ar putea fi descrisă ca procesul de verificare, de îndoire a metalului ca să îi verifici rezistența. De aici expresia ”a pune la îndoială” (https://dexonline.ro/definitie/%C3%AEndoial%C4%83/definitii). Neîncrederea, bănuiala, nesiguranța, ezitarea, nedumerirea sînt normale înainte de lămurire și dumirire, înainte de test și acord. În acest context îndoiala este definibilă doar relațional și în contextul iubirii. În momentul în care am cunoscut pe cineva și ne-am îndrăgostit, îndoiala, rezerva, toate dispar în favoarea încrederii și apoi a credinței față de celălalt. Iată cum credința devine în contextul creștinilor exclusiv relațională. Noi nu mai credem doar că faptele și actele Domnului și Mîntuitorului sînt adevărate, Îl credem pe cuvînt și Credem în El. La fel este în ceea ce privește viața credinciosului cu Dumnezeu. Credința creștină este coerentă cu dragostea și nădejdea, dar este o credință în El, dragoste față de El, nădejde în El.
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter