Închinarea: Atenție, pericol de moarte!

Dacă a fost cineva preocupat de închinare, acesta a fost împăratul David. Nenumărații psalmi pe care i-a compus sunt o dovadă concludentă în acest sens. Împăratul David însă a fost mai mult decât poet. El nu s-a limitat la a compune cântări frumoase, ci a fost preocupat de închinarea poporului într-un mod cât se poate de concret și practic.

Astfel, una dintre primele inițiative ale împăratului este să aducă Chivotul Domnului la Ierusalim. De ce era chivotul atât de important? Pentru că „înaintea chivotului este chemat Numele Domnului Oștirilor care stă între heruvimi deasupra chivotului” (2 Samuel 6:2). Cu alte cuvinte, Dumnezeu își legase prezența Sa pe pământ de acel loc din cort unde se afla chivotul.

Pentru că este o ocazie specială, Chivotul este pus într-un car nou, iar Uza este unul dintre cei care cârmuiește carul în mijlocul unei veselii generalizate. Niciodată cântările de la închinare nu sunaseră mai bine: “David și toată casa lui Israel cântau înaintea Domnului cu tot felul de instrumente de lemn de chiparos, cu harfe, cu lăute, cu timpane, cu fluiere și cu țimbale” (2 Samuel 6:5).

Un moment cumplit! Simpla citire a celor petrecute produce groază! Nu putem decât să ne închipuim șocul celor prezenți! Întrebarea care stăruie în mințile noastre este: DE CE?

Privind cu atenție la textul din 2 Samuel 6, dar și la cel paralel, din 1 Cronici 15, găsim câteva motive:

(1) Chivotul trebuia purtat de către leviți, nu transportat cu carul (alegerea unui „car nou” sugerează bunele intenții, dar acestea nu sunt suficiente în închinare). Mai mult, chivotul trebuia purtat doar de către leviții aceia care aparțineau neamului preoțesc.

(2) Chivotul nu trebuia atins, motiv pentru care barele cu care era transportat nu trebuiau scoase niciodată din suporții lor, nu trebuiau separate de chivot.

(3) Apropierea de chivot însemna apropierea de un Dumnezeu sfânt, iar acest lucru presupunea jertfă. Atunci când marele preot intra în locul preasfânt, intra cu sângele pe care îl stropea deasupra capacului.

Dumnezeul care era prezent acolo, deasupra chivotului, era de o sfințenie, de o puritate absolută; o sfințenie, o puritate care mistuie păcatul și pe păcătos. Tocmai de aceea, Dumnezeu dăduse indicații foarte precise, legate de modul în care poporul putea să se apropie de El. Folosind o expresie biblică, nimeni nu putea să se apropie de Dumnezeu „de capul lui.” Tocmai de aceea, jertfa era esențială. Jertfa însemna vărsare de sânge, iar vărsarea de sânge însemna moarte. Sângele cu care preotul intra era semnul că altcineva murise deja în locul celui care se apropia.

Toate aceste rânduieli sunt nesocotite atunci când chivotul e mutat, iar prețul e unul cutremurător: Uza moare, Uza este rupt.

Poate că întrebi: ce au toate acestea de-a face cu închinarea noastră? În ce fel sunt “relevante” pentru închinarea din biserica la care vei merge azi?

(1) Toate cele de mai sus sunt cât se poate de relevante pentru simplul motiv că ne închinăm înaintea Aceluiași Dumnezeu. Sfințenia Lui e desăvârșită. Puritatea Lui, absolută. La fel ca atunci, și în această dimineață, „ochii Lui sunt atât de curați, încât nu pot să vadă răul.” Trăim mereu cu iluzia Dumnezeu și-a modificat percepția despre păcat, doar pentru că noi, ca societate, am făcut-o. Dar Dumnezeu nu se schimbă. Făpturile cerești cad și acum în fața tronului strigând „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul!” Pentru că Dumnezeu este obiectul închinării noastre, aceasta trebuie să fie modelată nu de plăcerea noastră, ci de sfințenia Lui. Trebuie să redescoperim ce înseamnă a sta cu teamă înaintea lui Dumnezeu.

(2) Ajungem, însă, să ne punem următoarea întrebare: cum de este totuși închinarea posibilă? Cum de îndrăznim să intrăm în prezența acestui Dumnezeu Sfânt, noi cei mereu pătați și atinși de murdăria păcatului? Răspunsul este, și azi, cel pe care l-a descoperit David atunci. La a doua încercare de a duce chivotul în cetatea lui David, la doar câțiva pași după ce leviții ridică chivotul, se aduc jertfe. Se varsă sânge. În același mod, noi intrăm azi în prezența Domnului, ne închinăm înaintea Lui, prin sânge și prin jertfă. Nu jertfe, ci JERTFĂ. Prin jertfa unică, desăvârșită, finală a Fiului lui Dumnezeu de la cruce.

Închinarea creștină este un amestec paradoxal de teamă și îndrăzneală. Teamă pentru că intrăm în prezența unui Dumnezeu sfânt. Îndrăzneală, pentru că intrăm acolo cu siguranță. Nu siguranța omului care se vede demn și vrednic de Dumnezeul Sfânt, ci siguranța omului care crede. Care crede în jertfa lui Hristos și a murit împreună cu El!

Nu există închinare fără jertfă, fără sânge, fără moarte! Nu există închinare fără Evanghelie. Nu există închinare fără Hristos Înălțat! Nu există altă cale de a intra în prezența lui Dumnezeu!

Iată un adevăr pe care îl uităm atât de ușor! Iată de ce Evanghelia care are în centrul ei acea cruce zgrunțuroasă și pătată de sânge este înfiptă în inima credinței noastre! De aceea spunea apostolul Pavel că nu dorea să știe în mijlocul corintenilor „decât pe Hristos și pe El răstignit”.

Valentin Făt, pentru Edictum Dei

Sursa foto: Junior Reis on Unsplash