Read it Later
You did not follow anybody yet.

În primăvara anului 2020, restricțiile cauzate de Covid l-au împiedicat pe regizorul neozeelandez de origine americană Jake Mahaffy să își prezinte filmul independent „Reunion” în fața publicului. Deși momentul a fost prost pentru câștiguri, a fost, de asemenea, neașteptat de oportun din punct de vedere tematic, deoarece filmul oferă o atenționare chiar la adresa scientismului.

Filmele lui Mahaffy, care sunt filmate încet și sunt atrăgătoare din punct de vedere vizual, se pot cel mai bine compara cu cele ale celebrului regizor rus Andrei Tarkovski, lucru potrivit, deoarece Mahaffy este absolvent al școlii de cinematografie VGIK din Moscova. Capodopera SF a lui Tarkovski, „Călăuza”, este plasată în zona, un loc misterios, o zonă aflată în carantină, unde au loc fenomene inexplicabile, unele mortale. Filmele lui Mahaffy au, de asemenea, zona lor, locații în care există amenințări supranaturale, mai degrabă decât științifico-fantastice. Acest tipic este evident în filmul său timpuriu „War” (2004), dar apare mai subtil în „Free in Deed” (2015) și „Reunion”. Zona periculoasă a lui Tarkovski a anticipat dezastrul centralei nucleare de la Cernobîl, care a avut loc la câțiva ani după moartea timpurie a regizorului din cauza cancerului. „Reunion” este la fel de profetic, vorbind despre izolarea și paranoia trăite de atât de mulți în timpul pandemiei.

Acțiunea filmului se desfășoară în Noua Zeelandă subtropicală, într-un conac victorian, cu o scară în spirală, un interior umbrit, cu detalii de lemn și camere secrete. Opulența florală malefică, adesea reflectată în cioburile unei vaze de cristal sparte, amintește de „Suspiria” lui Dario Argento. În „Reunion” găsim o mamă dominantă (Ivy) și pe fiica ei însărcinată (Ellie), o scriitoare venită să lucreze la proiectul cărții sale pentru câteva nopți în casa copilăriei sale, care devine în curând locul unor evenimente supranaturale încărcate de nostalgie.

„Reunion” este în același timp o poveste de groază și o dramă în care secretele de familie se dezvăluie unul după altul. În primele scene o vedem pe Ivy cum repară casa înainte de a o vinde, în timp ce are grijă de soțul ei bolnav, Jack, care suferă de demență. Ellie este consumată de scrierea unei cărți despre cum știința experimentală își are originea în gândirea magică medievală. În cadrul cercetărilor sale, ea ascultă o prelegere despre timpul neliniar, iar acest lucru cauzează o avalanșă de amintiri tulburătoare, inclusiv imaginea unei fete care cade din vârful scării în spirală. Mai târziu, aflăm că fata este sora ei adoptivă, despre care Ellie a crezut toată copilăria că a ucis-o accidental în timpul unei dispute banale din cauza spargerii unei vaze de cristal. Pe măsură ce narațiunea se dezvoltă, condusă de întâlnirile lui Ellie cu spectrul surorii sale, fiecare nouă surpriză îl atrage pe spectator înapoi în timp și mai adânc în interiorul teribilului secret de familie care stă la baza fascinației ei pentru alchimie.

Pentru ca Ellie să se elibereze în cele din urmă de vinovăție, trebuie să se confrunte cu mama ei, care, ea însăși infertilă, o disprețuiește lui Ellie pentru că este însărcinată și se simte amenințată de întrebările ei despre trecut și de cercetările ei în domeniul științei oculte. Când Ellie își recapătă memoria, amintindu-și complet episodul morții surorii sale, aflând că mama ei a fost cea care a împins-o peste balustradă, o forțează pe Ivy să mărturisească. Se așează apoi un imens calm în poveste, în care reconcilierea pare realizabilă, după ce mama și fiica se bucură de un scurt catharsis. Dar este o rezoluție falsă, iar lucrurile se schimbă iar atunci când Ivy arde materialele de cercetare ale lui Ellie. Adevăratul catharsis vine doar atunci când Ellie descoperă secretul originii ei și a surorii sale ca produse ale experimentelor alchimice ale „tatălui” lor. Deși este posibil ca aceste experimente să fi început ca răspuns la infertilitatea mamei lor, ele au devenit o obsesie plină de blasfemie.

„Scientismul, ocultismul, ezoterismul – toate «ismele» sunt legate prin autoritatea inerent vagă, mistică și atotcuprinzătoare a aluziilor lor”, mi-a spus Mahaffy într-un e-mail. „Originile științei moderne în filozofia naturală alchimică și neoplatonică sunt foarte interesante pentru mine. Acesta a fost unul dintre notele din «Reunion».”

Având în vedere temele oculte ale filmului, este tentant să te concentrezi asupra unor imagini specifice pentru a le desluși semnificația simbolică: Ce reprezintă, de exemplu, vaza de cristal? Cuvintele de început ale filmului, din prelegerea înregistrată a lui Ellie, par chiar să ne provoace să facem acest lucru: „imaginile și simbolurile oculte… servesc un scop dublu, acela de a ascunde și de a dezvălui, de a ascunde adevărul de cei care nu știu și de a dezvălui adevărurile celor care sunt inițiați”. Impulsul nostru este de a ne număra pe noi înșine printre cei inițiați. Cu toate acestea, Mahaffy m-a avertizat împotriva acestei abordări a filmelor sale: „Există semnificații pentru unele elemente din aceste filme, dar ele nu sunt menite să funcționeze ca reprezentări directe sau ca ghicitori. Nu sunt eluziv. Scopul construirii de relații și semnificații în designul narativ este acela de a crea o experiență de complexitate, coerență și profunzime pentru un spectator. Interpretarea spectatorului nu ține atât de mult criminalistică, cât imaginație.”

Cinematografia lui Mahaffy completează structura narativă pentru a accentua această „experiență de complexitate, coerență și profunzime”. Mai important decât ceea ce reprezintă ciobul de vază de cristal este modul în care, într-o scenă timpurie, ochiul lui Ellie și lumea pe care acesta o contemplează sunt construite caleidoscopic în timp ce privim. Aceasta și alte scene care includ imagini create prin refracție vorbesc despre fragmentarea personalității și a memoriei traumei și prefigurează modul în care stilul filmului devine mai neliniar pe măsură ce avansează, cu tranziții rapide între amintire și acțiunea prezentă.

Această utilizare a cinematografiei pentru a se confrunta cu metafizica timpului și a personalității sugerează o alianță naturală între arta cinematografică și cercetarea metafizică. Dezvoltând acest element al cinematografiei, Mahaffy scrie,

„O cameră de filmat este un dispozitiv științific, de fapt. Ea realizează o reprezentare fotografică, extrem de literală, a realității materiale. Filmarea presupune pur și simplu apăsarea unui buton pe o mașină. S-ar părea că nu există artă sau creativitate în asta. Dar, în mod ironic, măsura în care imaginea face aluzie la ceea ce este dincolo de obiectivitatea științifică este ceea ce o face unică. Prin organizarea observațiilor tehnice ale realității materiale, ea revelează metafizicul. Drama, comedia, emoția, tematica, misterul, narațiunea, semnificația, poezia etc. se regăsesc în motivațiile nerostite, implicite, și în relațiile invizibile care forțează coerență asupra reprezentărilor fotografice. Este ca un sistem zen pe repede-înainte: te uiți la munte până când muntele dispare. Și apoi vezi muntele.”

Observația lui Mahaffy pare atât actuală, cât și atemporală. În timp ce știința promite o înțelegere a realității externe, misiunea sa nu este niciodată completă, iar răspunsurile sale sunt mereu supuse revizuirii. Scepticismul este necesar atunci când privești prin acel ciob de cristal. Lucrurile care contează cel mai mult, de care depinde adevărata înțelegere, se află dincolo de imaginea captată științific – relațiile umane și divinitatea.

Un text de Katya Sedgwick pentru First Things

Read it Later

Donează online și susține Edictum Dei.

Donează

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment

Go to Top
Add Comment
Loading...

Post comment

Cancel
Viewing Highlight
Loading...
Highlight
Close