Farmecul duminicilor de altădată (4)

Textul acesta nu este, totuși, despre sâmbetele, ci despre duminicile de altădată. După finalizarea orei de rugăciune, urma studiul biblic, prefațată de obicei de cântarea „La ora duminicală, ne strângem bucuroși,/ Despre Isus noi ascultăm/ Din inimă voioși. Din cartea sfântă Biblia/ Noi învățăm cum să iubim/ Pe frate, soră și părinți/ pe toți să-i prețuim.” Refrenul suna așa: „Să răsune cântarea/ În cer s-audă strigarea/ Cu Osana!/ Aleluia!/ Glorie să-I fie Mielului!” Pentru că auzisem despre Saul din diferitele istorisiri biblice, versul „în cer s-audă strigarea” îl înțelegeam „În cer Saul dă strigarea…” Toată copilăria m-am întrebat ce fel de strigare „dă Saul în cer…”

Studiul biblic începea cu citirea textului. Pentru că era vorba de studiu biblic, cel ce conducea obișnuia să întrebe care este textul. După ce primea răspunsul, începea citirea. Cine dorea, se ridica și citea câte 1-2 versete. Nu de puține ori, se ajungea la situații hilare, când două persoane se ridicau deodată sau când unele nume biblice erau maltratate fără milă și fără remușcări. După citirea textului, copiii erau îndemnați să rostească versetul de aur. Se presupunea că părinții au avut grijă să îl repete cu ei sâmbătă seara.

În acest punct, vă rog să îmi îngăduiți din nou, o paranteză moralizatoare. După cum pomeneam deja, modul în care se ținea atunci studiu biblic era departe de a fi ideal. Îmi vine să zâmbesc când îmi amintesc cum rosteam versetul de aur, unul după altul. Și totuși, era un gând și un obicei înțelept. În felul acesta, biserica se asigura că pruncii memorează cel puțin un verset pe săptămână. După cum bine știm, textele memorate în copilărie, rămân acolo pe viață. Ai fi zâmbit dacă ne vedeai cât de mecanic rosteam câteodată versetele. Nu eram la vârsta la care puteam conștientiza și interioriza prea bine ce spunem. Capacitatea aceasta a venit mai târziu, dar eu sunt tare bucuros că am avut material de conștientizat și interiorizat.

Din mai multe motive, profunzimea studiilor biblice, nu era una deosebită. Cel puțin înainte de 90, nu erau materiale de studiu. Frații beneficiau doar de calendarul cu textul și, eventual, o temă. După anii 90, lucrurile au început să se îmbunătățească, dar a luat timp, până când obiceiurile s-au schimbat, iar calitatea studiului biblic a crescut. Îmi vine, din nou, a zâmbi când îmi amintesc cum frații care nu prea se pregăteau, insistau să amintească faptul că textul e foarte bogat, dar timpul nu îngăduie aprofundarea lui. Ba mai mult, ar vrea să nu răpească ei prea mult timp, pentru că ar vrea să dea loc și fraților.

La tradiționalele luări de cuvânt de după studiu, lucrurile puteau brusc deveni palpitante. Era momentul de libertate pe care unii înțelegeau că trebuie să îl folosească pentru a plăti polițe și pentru a regla conturile. Îmi vine și acum în minte un frate care, cu multe ocazii folosea posibilitatea de lua cuvântul, pentru a lovi în ceilalți. Adunarea era tulburată. Regula era să se dea o cântare pentru întreruperea fratelui, dar și pentru alungarea duhurilor.

Serviciul divin nu funcționa, nici acesta!, pe bază de programare. După finalizarea studiului biblic, frații își dădeau ghes unii altora, iar uneori procesul înghiontirii se prelungea nepermis de mult. În cele din urmă, doi frați se ridicau și îngenuncheau pe platforma pe care era așezat amvonul. Uneori, aveam parte de invitați, de la Arad sau Timișoara. Unii dintre aceștia erau o reală binecuvântare. Erau mană cerească sau un pahar cu apă rece. Mi se pare foarte interesant că, deși eram doar copii pe vremea aceea, știam să facem foarte clar distincția între o predică bine pregătită, consistentă și una compusă pe loc, când erai nevoit să trăiești alături de vorbitor chinurile creației. Îmi amintesc și acum, cum a doua zi de Crăciun, cred că era anul 90 sau 91, a venit un păstor de la Arad, la serviciul de seară, și a predicat. Vreo 40-50 de minute. Aveam 8-9 ani pe atunci, dar l-am ascultat fermecat. Nu doar eu, ci și ceilalți copii. Cei din biserică au remarcat cumințenia noastră și faptul că de-a lungul acelui mesaj nu a mai fost nevoie de intervenții disciplinare din partea celor din adunare.

Ce-i drept erau și unii frați veniți de la biserici din Arad și Timișoara care ne chinuiau sufletul cel puțin la fel de abitir precum localnicii. Aceștia nu prea primeau de lucru în bisericile de acasă, dar aveau o conștiință misionară vie; convingerea că trebuie să călătorească și răspândească un mesaj foarte important. Doar că, în multe situații, era prezentă doar conștiința, nu și mesajul de transmis. Biserica noastră era însă măricică, undeva la 80-90 de persoane: o platformă cum nu se poate mai nimerită pentru cineva care dorește să se afirme, dar nu este un profet recunoscut în biserica lui. Nu i-am înțeles niciodată pe acești frați. Nu îi scuz nici pe cei din localitate. Totuși, îmi este mai ușor să îi înțeleg. Ei veneau la biserica lor și uneori se trezeau împinși la amvon, de bună voie și siliți de toți ceilalți frați. Mă întreb însă, cu privire la cei de la oraș, cum era posibil, în acele vremuri în care se călătorea cu greutate, să se trezească devreme, să se suie în tren să bată un drum considerabil de la gară la biserică, pentru a împărtăși… banalități. Doar nevoia de a fi în față, de avea o platformă? Domnul știe. Cu siguranță, nu aș vrea să îi judec prea aspru. Dacă la mesaj s-ar mai fi putut lucra, rămâne de lăudat cel puțin abnegația și jertfa cu care călătoreau.

Întotdeauna, la amvon „se suiau” doi frați…

Photo by Channel 82 on Unsplash