Read it Later
You did not follow anybody yet.

Am crescut într-o vreme în care duminicile erau pline de farmec, într-o biserică de țară (deși în timpul săptămânii locuiam la oraș). În vremurile acelea, nu aveam multe dintre lucrurile care acum sunt subînțelese. Totuși, nu eram nefericiți din pricina aceasta, pentru simplul fapt că nu știam că nu le avem sau că am avea nevoie de ele. Duminicile erau însă pline de farmec.

De pildă, întotdeauna mergeam pe jos la biserică. Mașină aveam, dar nu prea aveam benzină. Și chiar dacă era și benzină, nu prea aveam drum. Adeseori drumul, care pe vremea acea era nepietruit, era impracticabil. Trecerile de pe o parte pe alta a străzii erau adevărate exerciții de balet. Cei mai atenți și exersați ajungeau la adunare cu cel mai puțin noroi pe pantofi și pete pe pantofi. Am fost adineauri acolo unde se află vechea clădire a bisericii și am privit cu uimire la asfaltul care s-a turnat.

Dar, ca întotdeauna, există și o parte plină a paharului. Mai întâi, și o voi spune chiar dacă zâmbiți, ne prindea bine că făceam un pic de mișcare, iar când ajungeam la biserică, orice urmă de amorțeală și somnolență era amintire. Aerul rece, uneori însoțit și de ploaie, își făcea efectul.

Dar, mai era ceva: socializarea! Era foarte greu să ajungi la biserică și să nu fii ajuns de cineva sau să nu ajungi tu pe cineva. A o lua înainte era exclus. Regula era nescrisă, dar absolută: te întâlneai, te însoțeai! Prea puțin conta potrivirea de vârstă, afinitățile de un fel sau de altul. Dacă vârstele peregrinilor erau apropiate, era discuție. Dacă nu, interogatoriu. Tăcere nu era. Chiar dacă la venire se mai întâmpla să călătorești singur, acest lucru era exclus la plecare. La plecare se făceau în general, grupuri, grupulețe. Noi eram cu cei de pe „Capăt”, pentru că bunicii locuiau nu departe de ieșirea din localitate, înspre Arad.

Țin să subliniez că aceste însoțiri nu erau nicidecum tăcute. Mergând vorbeai, mergând aflai și, tot mergând, răspândeai ce ți se părea mai interesant. Fără plată primeai, fără plată dădeai. Fiecare avea ceva de dat și ceva de primit. Da, era bine că puteau frații și surorile să afle unii despre ceilalți. Dar, după cum spuneam era și partea mai întunecată, cea cu răspândirea…Acolo aflai de boli, tratamente, operații, de copii, de nepoți, de vecini. În aceste călătorii spre biserică se evaluau predici, se organizau adunări generale fictive, unde erau puși și dați jos păstori. Ba, cei mai temerari așezau și desfăceau guverne. În general, se numește bârfă, motiv pentru care trebuie să fim atenți cu idealizarea vremurilor. Cu veteranii de război era altă poveste. De prin februarie, anul acesta, am început să înțeleg mai bine de ce erau de marcați de experiența războiului.

În biserica unde am crescut, era și un frate nevăzător. Îl văd și acum, mergând destul de încet, dar sigur pe mișcări. De multe ori am mers împreună la și de la biserică. Știam că trebuie să îl salut de la distanță să nu se sperie. Ne cam știa după voce. Mereu am fost surprins de cât de bine se orienta. Cu excepția unei duminici. Era o zi ploioasă, nesuferită, de toamnă. Totul era noroi. Până și apa din bălți avea o consistență mai mâloasă și stropea pantofii și pantalonii în cel mai dizgrațios mod cu putință. Pe trotuarul spre biserică, drumul era cât de cât practicabil, dar, la treceri, la intersecțiile dintre străzi, trebuia să fii atent să ții poteca îngustă, pietruită. La o astfel de răscruce, fratele s-a pierdut și se învârtea pur și simplu, neajutorat, în mijlocul noroiului…

Ce vremuri, ce experiențe și nici nu am ajuns bine la biserică! Dacă ajungeai târziu, regula era că te opreai în hol, ca să nu deranjezi timpul de rugăciune. Stăteai acolo, până „se dădea” o cântare. Cei mai pioși, tăcuți. Cei mai curioși continuau conversațiile de pe drum, ba chiar se necăjeau că „s-a dat” atât de repede cântarea.

Dacă era toamnă/ iarnă sau primăvară timpurie, în sobă duduia focul. În general, experimentai soarta lui Iacov: dacă erai aproape de sobă, te topeai de căldură. Doar un pic mai departe, te prăpădeai de frig. Îl văd și acum pe fratele ridicându-se să pună pe foc, întotdeauna sub privirile aprobatoare ale unora, cei de departe, și înspăimântate ale celorlalți. Din când în când, se simțea un miros foarte… chimic. Era semnul că o soră, mai friguroasă de felul ei, avea de-acum cizma cu un număr mai mică.

Vestimentația ar fi constituit un larg subiect de studiu pentru orice sociolog/psiholog. Mai ales transformările apărute în anii 90…

(va urma)

Photo by Reuben Rohard on Unsplash

Read it Later

Donează online și susține Edictum Dei.

Donează

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment

Go to Top
Add Comment
Loading...

Post comment

Cancel
Viewing Highlight
Loading...
Highlight
Close