Farmecul duminicilor de altă dată (2)

Am început să povestesc, duminica trecută, despre cum arătau duminicile de altă dată. Evident, demersul este unul subiectiv. Sunt duminicile de altă dată, așa cum le-am trăit și așa cum mi le amintesc eu. Cu toate acestea, cred că cei care au trăit acele duminici se vor regăsi în multe dintre elemente descrierii mele, astfel că textul va fi relevant pentru ei. Nu scriu cu scopul de a idealiza acele vremuri. Scriu totuși cu nostalgie. Cu nostalgie și cu dor, pentru că în față îmi revin multe chipuri dragi ale unor oameni, frați și surori, care acum sunt cu Domnul. Sunt sigur că și vouă, chiar dacă aceste chipuri sunt diferite. Nu scriu cu un scop anume, nu există nicio intenție ascunsă îndărătul acestor rânduri. Totuși, această călătorie în timp, în lumea de atunci, îmi face bine. Poate nu numai mie, motiv pentru care textele sunt trimise înspre publicare. Dacă ai amintiri din acea vreme, m-aș bucura să împărtășești cel puțin una cu noi, la secțiunea de comentarii.

Data trecută povesteam despre drumul înspre și de la biserică. Acesta era pitoresc și încărcat de semnificație, socială, cel puțin. Dacă ajungeai mai târziu la biserică, trebuia să aștepți într-un fel de hol, de antreu, destul de înghesuit. Acolo se afla întotdeauna o măsuță cu o găleată de apă și o cană. Apa era adusă din fântâna unor vecini din apropiere, iar cana, după cum spuneam, era una…

În biserică, împărțirea era foarte strictă în ce privește partea fraților și partea surorilor. Cuierele erau agățate pe pereți de-a lungul zidurilor bisericii și trebuie să fi fost foarte trainice, pentru că nu au cedat niciodată cantității deloc însemnate de paltoane, bunde și alte obiecte vestimentare așezate pe ele. Dacă ajungeai la timp, erai răsplătit vizionând sosirea și așezarea fraților și a surorilor. Unii se rugau de îndată ce intrau în sala bisericii. Alții își agățau hainele și se așezau în bancă, unde îngenuncheau și se rugau. DAR cu toții, fără excepție, se opreau câteva clipe și își înălțau gândurile spre cer. În timpul acesta nimeni nu s-ar fi gândit să îi deranjeze. Ce imagine frumoasă! Ce s-au mai schimbat vremurile… Oare cum ar fi dacă am încerca să recuperăm obiceiul acesta? S-ar putea obiecta că se poate transforma într-o simplă formalitate. E posibil, dar nu neapărat.

Legat de partea aceasta nu ar fi prea multe de spus, cu excepția unui frate a cărui imagine îmi stăruie în minte. Atunci când fratele I își dădea jos haina și își scotea căciula de iarnă, își umfla gura și sufla aerul afară cu emfază, mișcându-și capul în stânga și dreapta, ca și cum ar fi făcut exerciții de ritm cardiac. Coordonarea era perfectă: aerul din gură se termina exact atunci când obiectul vestimentar era agățat la locul lui. Un număr deloc neglijabil de surori mai în vârstă alegeau să păstreze paltoanele sau cojoacele în spate. Le văd și acum cu baticurile negre, iar vara, negreșit, cu o batistă albă sau, în anii de mai târziu, un șervețel mototolit, în mână.

Erau oameni munciți și trecuți prin vremuri grele. Dacă aveau timp să mai vorbească înainte de începere, bărbați alunecau, inevitabil, la amintirile din război. Mulți dintre ei erau veterani. Poveștile lor îmi erau atât de străine atunci. Din 24 februarie însă lucrurile s-au mai schimbat. Cred că dacă ar mai povesti acum i-aș asculta cu mai mult interes și… respect. Majoritatea însă nu mai sunt între noi. Ei s-au dus, dar, iată, au revenit vremurile pe care le evocau mereu.

Nu aș putea să vă spun ce povesteau surorile, pentru că stăteam pe partea fraților, pe rândurile din față. Pentru un subiect aș garanta: ceaiurile. Ceaiurile care vindecau orice boală ai fi avut și preveneau orice boală de care ai fi putut să te temi. (În paranteză fie spus, am fost trimis odată la sora C după un ceai. Am avut imprudența să întreb „ce face?”. Am fost apostrofat pe măsura obrăzniciei: „Be tu numa, că știe el ce are de făcut!”)

Legat de surori, aș mai adăuga și faptul că în anii ’90 începuse o concurență neloială în ce privește baticurile. Pe lângă celelalte, obișnuite, românești, începuseră să apară cele din State. Dacă nu era remarcat baticul cu fire argintii sau aurii, sora avea grijă să strecoare informația că „e de la fată, din America.” În vremurile acelea era cadoul ideal. Surorile mai tinere se luptau în „spumițe.” Gurile rele zic că unele se luptă și acum, dar eu nu mă pricep, așa că voi reveni la partea fraților.

Acolo stăteam, cuminte, cu un „sfetăr”, cu pantalonii de stofă, care în adolescență erau încheiați cu mare trudă: era nevoie de cel puțin două persoane! Nu aș putea să uit ciorapii albi, semnul de cea mai aleasă distincție în acele vremuri. Acolo așteptam, îngrijorat, să văd dacă cei doi prieteni ai mei, B și B (îi chema la fel) vor apărea.

Fratele de la orgă apărea mai târziu, așa că se începea cu o cântare acapella. Cele mai multe cântări atunci le-am învățat. Îmi sună și acum în minte și îmi sunt atât de dragi: „Inimi lângă inimi strângem… Frunte-ai El noi mădulare, Sore-i El, noi raza Lui…” „Plin de blândețe Isus azi ne cheamă”, „Doamne nu vreau comoară”, „La ora noastră biblică”, „Al rugii ceas ce dulce-mi ești”. Cu câtă grijă aleg acum cântările pentru duminica ce vine. Toți cei implicați într-un fel sau altul în slujire le cunosc, pentru că avem canale de comunicare. Atunci nu era așa. Se făcea la inspirația de moment. Ce-i drept era mai greu „de construit” un timp coerent de închinare, dar poate că nici profesionalizarea excesivă de azi nu e calea de dorit.

Când ajungea fratele de la orgă, pornea mai întâi stația de amplificare, construită manual, dar destul de ingenioasă. Nu o dată începea câte un program de radio. Aceasta era pornită cu un mic pocnet. Fratele C nu era ceea ce aș numi un maestru, dar se așeza cu mare pompă pe scaun și își aduna cele două părți ale sacoului sau ale gecii cu mare emfază. Încă îmi este greu să deliberez dacă ne bucuram sau ne întristam când sosea. Dacă era bucurie, lungă nu era.

Începea ora de rugăciune… Nu îmi amintesc prea multe îndemnuri. Când tata conducea timpul de rugăciune, ne spune să ne rugăm concret. Rugăciunea era pe rând și toți se rugau, inclusiv noi, băieții…