Despre permanența tradiției (II)

Această carte este împărțită în două părți: Biblia ebraică sau Vechiul Testament și Biblia creștină sau Noul Testament. Biblia ebraică, cartea mea, pe care, cu toată sinceritatea, o cunosc extrem de prost, relatează – nu este clar care este originea ei – despre apariția, prin Creație, a universului nostru și despre povestea unui popor: evreii, care se consideră aleși de divinitatea lor pentru a-i duce la bun sfârșit treburile pe Pământ, ceea ce fac foarte prost pe termen scurt și destul de nechibzuit pe termen lung. Ea conține, de asemenea, imperativele de bază, anume zece, ale vieții lor etice, și numeroasele reguli, anume peste cinci sute. A doua parte a acestei cărți duble conține relatările personale ale martorilor unui nou început în care Dumnezeu, în moduri pe care interpreții săi le consideră prefigurate în Vechiul Testament, se golește de divinitatea sa pentru a lua formă umană și o nouă lege este instituită în jurul întrupării sale.

Post-biblic, evreii sunt împrăștiați din țara pe care o ocupă în Biblie până la reconstituirea națiunii în Israel în ultimul secol; creștinii, ca o comunitate de credință, s-au răspândit în Occident, dar se confruntă cu amenințarea declinului.

Or, în timp ce cele două comunități, evreii și creștinii, cu toate pericolele care îi pândesc, sunt încă vii, cărțile în sine par vulnerabile la îmbătrânire, la a fi depășite. Unii israelieni pe care îi cunosc se gândesc la Biblia mai veche ca la o simplă carte de istorie, venerabilă, dar supusă revizuirii de către cercetarea arheologică. Unii studenți americani pe care i-am avut nu au citit niciodată niciunul dintre cele două Testamente, pentru că pentru părinții lor luminați credința era ceva învechit, iar regulile sale de viață păreau a fi o lege învechită.

Pentru mine, aceste atitudini par absurde. Nici eșecul credinței, nici cel al adecvării etice nu este relevant pentru citirea, păstrarea vie a acestei prime cărți a uneia dintre cele două părți ale Tradiției noastre. (A doua parte a Tradiției occidentale este cea greacă: Ierusalimul și Atena sunt împreună orașele noastre ancestrale, orașele noastre natale spirituale).

Iată ce cred eu că este important. În primul rând, un sentiment de necuprins al măreției Volumului I și al noutății surprinzătoare a Volumului II al Cărții noastre, un sentiment care poate veni, cu siguranță, doar pentru cei care au fost făcuți, de către bătrânii lor sau de propria curiozitate, să o deschidă.

Dar mult mai important este conținutul obiectiv care stârnește o asemenea venerație. Există oare ceva în povești, cântece, ziceri, învățături și revelații care să nu facă o ființă umană care este atentă să gândească… – adică una care nu trăiește în infinitezimalul scurt al prezentului, ci al cărei suflet se prelungește înainte în așteptare și înapoi în memorie?

Să luăm Geneza. Memoria noastră personală nu ajunge până la începutul universal, la geneza lumii noastre, dar imaginația noastră ajunge cu siguranță. Și atunci apare întrebarea, o întrebare inevitabilă pentru o ființă umană întreagă: acest început se constituie de la sine din câteva elemente și câteva reguli de combinare sau este de la bun început produsul unui design inteligent? Care dintre variante este mai compatibilă cu gândirea, care este mai conformă cu dovezile?

Sau să luăm sfârșitul, Apocalipsa lui Ioan, care este o profeție despre felul în care se va sfârși lumea noastră. Ce persoană chibzuită nu este, din când în când, copleșită de întrebarea cum se va sfârși sau dacă se va sfârși și, dacă va veni sfârșitul, dacă va veni cu o explozie sau cu un scâncet, exploziile fiind poate cele nucleare (primul atac și represaliile) și un scâncet fiind colapsul final al internetului sub teroarea cibernetică (fie că este vorba de un guvern sau de un singur individ). Armaghedonul, dacă va avea loc, se va întâmpla el la propriu? Sau poate că avem o șansă de a ne descurca și de a merge mai departe, iar viziunea lui Ioan se va dovedi a fi o fantezie.

Așadar, credința prezentă nu este necesară pentru a declara că Biblia nu este afectată de timp. Nu este necesară nici aplicabilitatea practică la condițiile actuale. Căci ceea ce vine mai întâi este gândirea nepractică din „ar trebui” și „nu ar trebui”, cu totul diferită de „ar putea” și „nu ar putea”. De exemplu, încep să citesc Leviticul; nu mă pot preface că reușesc să îl parcurg. Dar asimilez suficient pentru a vedea că a trăi după învățătura lui înseamnă să depun eforturi de toleranță a celorlalți, să mă desprind de majoritatea contemporanilor mei – ceea ce era, mi se spune, intenția reală a acestui mod de viață închistat în reguli. Dar toate astea nu au nimic de-a face cu actualitatea acestei cărți sacre. Cine poate trăi în acest tărâm al libertății fără să se întrebe dacă viața fără constrângerile ascultării, ascultarea nu față de o persoană, ci față de o lege venită de sus, nu ne face lipsiți de formă, și unde ar trebui să ne căutăm regulile, la ce nivel sau domeniu ar trebui să funcționeze și cât de mult este permisă transgresiunea.

Biblia nu este trecută, nu este de domeniul trecutului, pentru că profunzimile sale induc reflecția atât pentru cei credincioși, cât și pentru cei necredincioși – poate și mai mult pentru aceștia din urmă. Și, în mod similar, Biblia nu este demodată în măsura în care prescripțiile sale pot fi aplicabile la viața contemporană, deoarece ea arată ce înseamnă să nu te lași condus doar de necesitățile lumii.

Biblia este doar cel mai bun exemplu pentru ideea mea: niciuna dintre operele Tradiției nu trebuie considerată veche, decât în măsura în care în operele umane vârsta aduce adesea frumusețe. Aceste opere nu sunt aproape niciodată cărți doctrinare sau manuale operaționale, ci ceva mai mult: locuri care ne fac să punem întrebări și să găsim răspunsuri valoroase.

Un text de Eva Brann