Despre permanența tradiției (I)

De exemplu, în urmă cu ceva vreme am fost în orașul american numit atât de minunat Atena, în Georgia, pentru a ține o prelegere la universitatea de acolo. Profesorul care mă invitase, un evreu ortodox, m-a invitat la cină la el acasă. Era o vineri, erev shabbat, seara de Sabat, și, deși am fost crescută într-o familie nereligioasă, fără ritualuri iudaice, această celebrare a zilei a șaptea, când Dumnezeu și-a terminat creația și a văzut că era foarte bună, mi-a fost foarte familiară și m-a emoționat. Dar, în mod evident, un bun evreu nu se poate abține să nu facă haz de necaz chiar și în chestiuni sacre. Și astfel am aflat ceva hilar: există evident o competiție cu privire la ce tată al casei poate spune binecuvântarea de erev shabbat, bracha și alte rugăciuni preliminare în cel mai rapid timp – având în vedere familia înfometată care simte aromele delicioase venind din bucătărie. Și astfel, gazda mea profesionistă a întrecut orice licitator în a se adresa Domnului nostru, care este, probabil, și el presat de timpul pământesc. A fost pur și simplu minunat pentru că 1) și eu eram flămândă și obosită, după ce îmi petrecusem o după-amiază încercând să mă ocup de întrebările inteligente ale unor studenți de filozofie. Și pentru că 2) am observat deseori că adevărata reverență este plină de râsete copioase.

Ceea ce am descris, așadar, este tradiția ca ritual, care capătă o anumită patină, așa cum cuprul se înverzește, prin simpla îmbătrânire. Nu există nimic în constituția noastră care să îi împiedice pe neghiobi să își facă de lucru. În ceea ce mă privește, nu cred că ar trebui să faci tot ceea ce ai un drept protejat de Constituție sau permisiunea tolerantă a familiei tale de a face. Dar nu există nicio îndoială cu privire la acest drept – atâta timp cât ești dispus să suporți represaliile în care partea ofensată este, conform aceleiași constituții, îndreptățită să se angajeze.

Am făcut referire la evenimentul descris anterior pentru a sublinia faptul că tradițiile venerabile ca ritualuri stabilite sunt vulnerabile la perturbări. De fapt, ele sunt o pradă ușoară pentru spiritele rebele. Într-adevăr, avem o întrebare urgentă: cum să protejăm formele și ritualurile noastre publice fără a deveni reacționari în privința lor; prin „reacționar” înțeleg un mod care concentrează toate sentimentele pe apărare, rămânând prea puțin pentru dragostea pozitivă față de formele vechi, a căror vârstă este adesea parte din frumusețea lor.

Dar vreau să vă vorbesc despre tradiție într-un alt sens, un sens care este opusul celui de vechi. Cu siguranță, cuvântul „tradiție” însuși înseamnă „ceea ce este transmis”, și astfel, prin însuși sensul său, tradiția vine din trecut. Or, și „trecutul” are două sensuri. Unul, probabil sensul cel mai comun, este cel al finalității.

Vă voi spune exemplul meu preferat de ceea ce ar trebui să fie trecutul în acest sens. Dacă cineva ți-a făcut un rău, s-ar putea să-ți ceară să îl ierți, iar tu să îi dai ceea ce ți-a cerut pentru că a spus că îi pare rău. Sau s-ar putea chiar să îl iertați fără ca el să îți ceară asta, pentru că, pe bună dreptate, cred, nu este în puterea noastră umană să iertăm, adică să declarăm că fapta greșită a altcuiva este în regulă, să anulăm o faptă rea. Nu poți ajunge în trecut și să îl modifici făcând să nu se întâmple ceea ce este împachetat acolo. Probabil că știi asta din propria experiență – te simți practic veșnic îndatorat față de oamenii care te-au iertat, iar ei simt și ei acest lucru, așa că ofensa este vie în voi amândoi.

Pe de altă parte, există și uitarea. Dacă ai suferit o nedreptate, uit-o la momentul potrivit, nu de dragul făptașului, care poate fi lăsat pe bună dreptate în suspans o vreme, ci de dragul tău. Cu toate acestea, chiar și un fapt reprimat va ieși, fără să fie solicitat, din memorie. Dar ceea ce îți stă în putere este să reprimi acest sentiment de a fi fost nedreptățit, să te reorientezi, să îți repoziționezi conștiința astfel încât sentimentul de insultă sau de victimă să fie dislocat. Și iată că incidentul este cu adevărat trecut acolo unde doar prezența lui contează: în tine însuți. Mai mult decât atât, o nedreptate uitată este o binecuvântare mult mai bună și pentru făptaș. El va spune, peste un timp, „Îmi pare atât de rău pentru ceea ce am făcut”, iar tu vei spune: „Doamne, nici măcar nu-mi amintesc ce ai făcut”.

Am spus toate acestea pentru a mă pregăti pentru acel sens al tradiției care nu are, în modul cel mai riguros, nimic de-a face cu a fi trecut. Aceasta este Tradiția occidentală, cea mai a noastră pentru că ne-a dat cele două noțiuni pe care le trăim în mare parte în viața noastră privată și civică. Mă refer la știința matematică și la democrația reprezentativă, ambele fiind expuse pentru prima dată în cărțile de filozofie din care este compusă parțial această tradiție. Adăugați la acestea textele romanele și poeziile, compozițiile muzicale și operele de artă vizuală care ne-au modelat sensibilitatea, gustul. Această tradiție, ale cărei elemente erau predate în școala publică și ale cărei capodopere constituiau programa universitară, nu are decât o relație circumstanțială cu trecutul: lucrările sale au fost realizate în mare parte acolo, dar ele însele nu sunt în niciun caz istorie, nu sunt în niciun caz trecute, nu sunt în niciun caz demodate. Unele dintre aceste texte folosesc limbi care nu mai sunt vorbite, notații care nu mai sunt folosite și exemple care nu mai sunt familiare. Aceasta era o parte minoră a educației: să te pui la curent cu aceste informații rămase în urmă.

Cu toate acestea, cărțile în sine, în mare parte, nici măcar nu pretind să conțină în primul rând informații, ci mai degrabă gândire și imaginație. Și cum puține lucruri din ele se doresc a fi date pentru noi, nimic esențial din ele nu este datat. Cel mai bun lucru pe care îl pot face acum este să dau exemplul care îmi imaginez că ne este cel mai familiar și cel mai apropiat, anume cartea cărților, Biblia.

Un text de Eva Brann