Despre cultură și viața spirituală (II)

În această privință, lumea artei nu este diferită de cea a religiei, care, de asemenea, s-a fracturat și și-a pierdut centrul. Cu toate acestea, rămâne adevărat că numai credința dă vieții substanța ei, forța ei motivantă, care răscumpără deznădejdea omului. Credința practicată constituie viața spirituală și se hrănește prin rugăciune și cult. Locul ei este, prin urmare, biserica. Viața spirituală, ca și viața culturală, cere tăcere, atenție și liniște. Într-o mare măsură, viața între zidurile bisericii ne îndepărtează de preocupările prezente. A fi credincios înseamnă să-ți trăiești viața în raport cu o realitate istorică. De aceea, atitudinea credinciosului, la fel ca și cea a individului cultivat, va fi una de reculegere. Nu există o modalitate mai bună de a face acest lucru decât participarea la închinare; prin urmare, permite-mi să mă opresc puțin asupra acestui subiect.

Biblia ne învață că Dumnezeu a poruncit omenirii să țină sfânt Sabatul. Cum face cineva acest lucru? S-a înțeles în mod universal că asta înseamnă participarea la închinarea divină. A dedica o parte din zi rugăciunii și adorării Celui Atotputernic este pe deplin justificat. Asta onorează atât facultățile intelective, cât și cele trupești ale omului și le consacră lui Dumnezeu pentru o perioadă scurtă de timp, suficient pentru energia mentală și trupească a omului și cât mai multă atenție. În biserică se învață respectul față de persoane, locuri și lucruri. Biserica este un loc sacru, consacrat lui Dumnezeu. Ceea ce se petrece acolo are loc într-un timp sacru; timpul măsurat, așa cum îl trăim în cotidian, este dizolvat într-un fel de contemplare atemporală.

Biserica este o școală de viață. Evanghelia este proclamată și explicată, iar cineva oferă înțelepciunea ei mântuitoare, o mântuire care se adresează sufletului prin intermediul trupului și al simțurilor. Pășind în biserică se intră într-un alt tărâm, diferit de viața de zi cu zi. Lucrurile și obiectele din biserică ar trebui să sporească acest sentiment de încântare și alteritate. Printre altele, această particularitate este o chemare la vigilență spirituală. Ne aflăm aici pentru a primi un mesaj.

Oprindu-mă la biserica mea parohială într-o după-amiază liniștită, simt întotdeauna în jurul meu prezența atât a spiritului, cât și a culturii și modul în care acestea sunt transformate în materialul imaginației. Biserica este un teatru în care viața lui Hristos este comemorată, rememorată și reconstituită. Istoria sacră emană, într-un fel, din biserică spre exterior, în viețile enoriașilor, legându-i împreună într-o comunitate. Biserica și liturghia sa ne conectează la istorie, în mod specific prin intermediul prototipurilor estetice, așa cum sunt ele experimentate în arhitectură, în mobilierul altarului, în muzică, în picturi și în alte opere, poate în primul rând prin însuși Cuvântul Scripturii.

A urmări cultul divin de-a lungul anului liturgic înseamnă a lua parte la un fel de serial sacru. Se retrăiește viața lui Hristos săptămână de săptămână, cu o multitudine de ajutoare senzoriale care se inspiră din întreaga bogăție a culturii. Viața lui Hristos pătrunde și structurează propriul nostru timp și conștiința noastră. Acest proces este mult mai mult decât un teatru sau o joacă, deoarece divinitatea este cu adevărat prezentă și acționează efectiv.

Și astfel, limitările spațiului și ale timpului istoric sunt într-un fel dizolvate. Trecutul devine prezent sau atemporal. Persoana lui Hristos locuiește în Sfânta Euharistie, accesată prin imaginația credinței. Împotriva dispersării și a haosului vieții moderne, cultul divin oferă unitate, focalizare și un punct de concentrare. Prin faptul că se adresează tuturor dimensiunilor experienței umane, biserica și riturile sale contribuie la desăvârșirea omului. Și, în acest fel, cultura și credința dau naștere unei alte faze a vieții, pe care o voi numi viața imaginativă. Aș spune atunci că biserica unește toate cele trei faze ale vieții: cea spirituală, cea culturală și cea imaginativă.

Mi se pare că aceia dintre noi care credem trebuie să devenim deosebit de serioși cu privire la convingerile noastre acum, când lumea se retrage. Iar pentru cei care nu cred, ar merita ca ei să analizeze serios această chestiune, sub îndrumarea unor gânditori serioși. Generațiile care au trecut prin cele două războaie mondiale ar fi putut foarte bine să creadă că au fost martorii sfârșitului civilizației, dar distrugerile fizice sau chiar degradarea morală la nivel localizat nu semnalează neapărat sfârșitul. Ceea ce semnalează sfârșitul este pierderea generalizată a sensului, în care cultura și cunoașterea se prăbușesc în confuzie. O astfel de stare este echivalentă cu o pierdere a distincției dintre lucruri, a identității și a sensului în care nu există nimic normativ, niciun corp de gândire sau de practică definitoriu, ci doar un ocean nesfârșit de „lucruri”.

Eu propun credința și cultura adevărate ca antidot la confuzie. Credința este susținută și exprimată prin cult și dă naștere unei percepții imaginative a realității. Viața spiritului și viața de cultură, susținute de instituții, dar construite în cele din urmă în viața interioară a unei persoane, devin parte din peisajul sufletului nostru. Între timp, trebuie subliniat faptul că aceste lucruri sunt componente necesare vieții; credinciosul trebuie să arate de ce credința este normativă și nu doar o alegere interesantă ce ține de stilul său de viață.

În ceea ce mă privește, am descoperit că, în afara lumii credinței, a artei și a imaginației, lumea nu oferă mare lucru, așa că m-am dedicat cu plăcere, cât de bine am putut, acestor lucruri prețioase.

Întotdeauna mă surprinde când îi aud pe oameni întrebându-se, să zicem, cum vor fi lucrurile peste 500 de ani. De unde știm că lumea va dăinui timp de 500 de ani? De unde știm că va rezista zece ani? Această lume și civilizația sa nu sunt destinate să dureze la nesfârșit. Ceea ce rezistă sunt sufletele noastre și lumea ideilor, susținute de Dumnezeu, care este etern și nepieritor și care este singurul care ne poate da o nouă viață. Prin urmare, cultura sufletului – care include căutarea virtuții, a carității, a sfințeniei – este lucrul principal. Bisericile, bibliotecile, muzeele, amfiteatrele sunt instituții care ne pot ajuta să ne formăm în cultură, dar sarcina revine, în cele din urmă, fiecăruia dintre noi.

Mi se pare că se vorbește mult despre „cultură” într-un sens general și abstract și se apreciază prea puțin operele de cultură reale. De aceea, în scrierile mele, aleg adesea să privesc la opere specifice, fie că este vorba de literatură, muzică sau artă. Cred în puterea de răscumpărare a culturii în sine, mai presus și dincolo de analiza intelectuală. Pentru mine, cultura este ceva mult mai măreț decât un simbol al statutului social; în cea mai mare măsură, ea cuprinde arta, valorile, idealurile, motivele pentru care continuăm să trăim. Cultura și viața spirituală ne dau acces la o altă lume, mai bună, permițându-ne să transcendem vulgaritatea, lipsa de sens și rutina banală care ne înconjoară.

Cred că persoana care cultivă asiduu viața spirituală și culturală se poate aștepta să fie lovită brusc de epifanii, de inspirație care să o ducă cu mult dincolo de lumea cotidiană. În ceea ce mă privește, mi-am dat seama treptat că fiecare experiență din viața mea de până acum a fost poate menită să ducă pur și simplu la exprimarea unei astfel de epifanii, de natură artistică, în viitor. Viața mea este dedicată pur și simplu amintirii și mă identific puternic cu artistul Edward Hopper atunci când a mărturisit că „tot ceea ce mi-am dorit vreodată să fac a fost să pictez lumina soarelui pe lateralul unei case”. Suntem preocupați de multă vreme de „războaiele culturale”, dar mă întreb dacă nu cumva am ajuns acum într-un punct în care putem examina ruina și incoerența generalizată a lumii noastre cu o anumită resemnare, știind că Providența va veni în cele din urmă în pace, având grija sufletului nostru și hrănindu-ne viața spirituală și culturală.

Viața spirituală (inclusiv rugăciunea și riturile religioase) și viața culturală (inclusiv cultivarea artistică și intelectuală a ființei umane în nenumăratele sale forme) ne asigură împreună că viața este mai mult decât un ciclu orb, un marș care nu duce nicăieri. Ele dezvăluie sensul pelerinajului nostru și luminează o cale spre destinul nostru final.

Un text de Michael De Sapio pentru The Imaginative Conservative