Ce ne poate învăța G.K. Chesterton despre discursul rațional

Stilul oarecum dens al lui Chesterton, plin de paradoxuri și antiteze, merită o analiză cumpătată. Două idei asupra cărora vreau să mă opresc pe scurt se regăsesc în primele capitole din Orthodoxy și dezvăluie ceva din modul în care gândirea atentă este exprimată în discursul rațional. Prima idee provine din cel de-al treilea capitol, intitulat pe bună dreptate „Sinuciderea gândirii”:

„Această primejdie constă în faptul că intelectul uman este liber să se autodistrugă. Așa cum o generație ar putea împiedica însăși existența generației următoare, intrând cu toții într-o mănăstire sau sărind în mare, tot așa un set de gânditori poate, într-o oarecare măsură, să împiedice continuarea gândirii, învățând generația următoare că nu există validitate în nicio latură a gândirii umane.”

Sună destul de relevant, dar, având în vedere că Orthodoxy a fost publicată în 1908, sunt tentat să întreb: În ce stadiu al acestui proces am ajuns acum? Dacă Chesterton a văzut acum mai bine de o sută de ani o generație care punea în pericol gândirea însăși, unde ne-au adus moștenitorii acelei generații? Mulți au vorbit deja despre starea jalnică a discursului civilizat, sau chiar a oricărui discurs rațional, în epoca noastră. Atitudinea intelectuală, dacă vreți, pe care o descrie Chesterton pare să aibă cu siguranță o anumită influență în acest sens.

Voi reveni la acest gând peste un minut, dar mai întâi vreau să fac referire la încă un citat din cartea amintită, de data aceasta din capitolul 2:

„Există un sens foarte special în care materialismul are mai multe restricții decât spiritualismul. Domnul [Joseph] McCabe mă consideră un sclav pentru că nu am voie să cred în determinism. Eu îl consider pe domnul McCabe un sclav pentru că nu are voie să creadă în zâne. Dar dacă examinăm cele două veto-uri, vom vedea că al lui este într-adevăr un veto mult mai pur decât al meu. Creștinul este destul de liber să creadă că există o cantitate considerabilă de ordine stabilită și o dezvoltare inevitabilă în univers. Dar materialistului nu-i este permis să admită în mașinăria sa perfectă nici cea mai mică pată de spiritualism sau miracol. Săracul domn McCabe nu are voie să rețină nici cel mai mic spiriduș, chiar dacă s-ar putea ascunde într-o primulă.”

Scientismul la care se referă Chesterton aici nu a dispărut cu siguranță de pe vremea lui. Unul dintre efectele sale, vizibil în multe contexte, a fost acela că educația a fost înțeleasă ca fiind doar învățarea de date, mai degrabă decât învățarea modului de gândire sau educarea întregii persoane.

În ceea ce privește ce ne-au adus până în prezent moștenitorii acelei generații „fără gândire”, ar putea exista o mulțime de răspunsuri, dar unul care merită subliniat este că până și ideea de educație ca simplă învățare de date pare să se prăbușească. În schimb, ceea ce pare să câștige în importanță nu este ce știm despre o problemă sau un subiect, ci ceea ce simțim despre el. Atunci când discutăm despre idei, în sfera politică sau academică, am pierdut un vocabular comun și, dincolo de acesta, chiar și o idee comună a punctului unde ar trebui să ducă discursul, care este telosul, sau scopul său final. Fiecare tabără din orice dezbatere își oferă sentimentele, reacțiile, indignarea sau entuziasmul performativ și crede că aceste emoții sunt o declarație suficientă atât a importanței, cât și a scopului, astfel încât un argument bine construit ar fi aproape un semn de slăbiciune.

Astfel, gândirea și discursul au trecut de la raționament la învățarea de date și la exprimarea sentimentelor. Dacă fiecare generație depinde de cea anterioară în sens fizic, acest lucru este valabil și din punct de vedere intelectual. Avem acum responsabilitatea de a educa, sau de a reeduca o generație în ceea ce privește modul în care arată și sună un discurs real și de a ne asigura că aceste lecții sunt transmise mai departe. În acest sens, G.K. Chesterton este un ghid valoros.

Un text de Joshua Gregor pentru Acton Institute