Ce bine că El nu uită! – meditație din Psalmul 78

În primul rând, să observăm că autorul avertizează cititorul, încă de la început, că lecțiile vor fi negative. Cu alte cuvinte, le plasează sub genericul „Așa nu…” Iată cum formulează el lucrurile: „Să nu fie ca părinții lor,/ un neam neascultător și răzvrătit,/ un neam care n-avea o inimă tare,/ și al cărui duh nu era credincios lui Dumnezeu” (v. 8).  Uneori, Scriptura ne cheamă să privim la cei din trecut și să ne luăm de acolo pildele (vezi Evrei, cap. 11-13), dar nu întotdeauna. Nu trebuie să lăsăm nostalgia să biruie! Trecutul trebuie abordat cu discernământ.

În al doilea rând, autorul subliniază credința superficială a poporului. Aceștia sunt caracterizați de:

• uitare: „Au dat uitării lucrările Lui, minunile Lui, pe care li le arătase” (v. 11). „Nu și-au mai adus aminte de puterea Lui,/ de ziua când i-a izbăvit de vrăjmaș” (v. 42).
• dorințe carnale: „au ispitit pe Dumnezeu în inima lor,/ cerând mâncare după poftele lor. (…)/ Iată că El a lovit stânca, de au curs ape/ și s-au vărsat șiroaie./ Dar va putea El să dea și pâine,/ sau să facă rost de carne poporului Său?” (v. 18-20).
• pocăință de suprafață: „Dar Îl înșelau cu gura,/ Și-L mințeau cu limba./ Inima nu le era tare față de El,/ și nu erau credincioși legământului Său.”

Toate acestea, aveau însă la bază o inimă răzvrătită. Erau manifestările unei inimi care refuză să se încreadă în Domnul și care refuză să se supună autorității Lui: „Dar ei tot n-au încetat să păcătuiască împotriva Lui, n-au încetat să se răzvrătească împotriva Celui Prea Înalt în pustie./ Au ispitit pe Dumnezeu în inima lor” (v. 17-18a).

Ceea ce este uimitor este că această răzvrătire nu are loc în contextul în care Dumnezeu uită de ei, ci tocmai în contextul în care răspunde tuturor doleanțelor lor. Dumnezeu făcuse minuni glorioase, dar ei continuau să se îndoiască de puterea și de bunătatea Lui. Poporul care văzuse cum apa țâșnește din stâncă se întreabă dacă Domnul le va putea da pâine și dacă (!) le va putea face rost de… niște carne (v. 20).

Acest periplu prin istoria lui Israel ne reamintește că refuzul oamenilor de a se încrede în Dumnezeu nu este generat de o inimă îndoielnică, ci, în ultimă instanță, de o inimă răzvrătită.

Ce șanse mai are un astfel de popor care se răzvrătește constant? Minunile nu sunt suficiente, iar judecata nu conduce decât la o pocăință superficială. Singura lor șansă, singura noastră șansă, este bunătatea și îndelunga răbdare ale lui Dumnezeu: „Totuși, în îndurarea Lui,/ El iartă nelegiuirea și nu nimicește;/ Își oprește de multe ori mânia/ și nu dă drumul întregii Lui urgii./ El Și-a adus aminte că ei nu erau decât carne,/ o suflare care trece și nu se mai întoarce” (v. 38-39). David spune același lucru, ușor diferit, în psalmul 103: „Căci El știe din ce suntem făcuți;/ Își aduce aminte că suntem țărână” (Psalmul 103:14). Problemele apar din cauză că noi uităm. Ce bine, totuși, că El nu uită!