Când sentimentele au devenit fapte: Rousseau, Burke și cultura indignării

În campusurile universitare, confruntările dintre liberali și conservatori au devenit ostile. Studenții liberali sunt de obicei hotărâți să îi împiedice pe conservatori să vorbească în campus prin orice mijloace necesare, inclusiv prin violență.

Una dintre rațiunile pe care liberalii le au pentru acest comportament se bazează pe dispozițiile lor emoționale. Experții conservatori pe politică vor folosi adesea fraza „faptelor mele nu le pasă de sentimentele tale”. Ceea ce vor să spună prin această frază este că folosirea sentimentelor și emoțiilor cuiva ca bază pentru politici și acțiuni este eronată. Sentimentele noastre ne pot induce în eroare, pasiunile noastre ne pot subjuga raționalitatea, iar adevărului nu-i pasă cum ne face să ne simțim.

Frecvența „sentimentelor ca fapte” în discursul public poate determina pe cineva să creadă că este o poziție ideologică formală. Deși nu este predată în mod oficial ca atare, cei care cunosc originile filosofice și ideologice ale liberalismului cred că această idee este cusută în însăși țesătura liberalismului ca ideologie.

Pentru a înțelege momentul în care sentimentele au devenit baza faptelor, trebuie să cunoaștem opera și gândirea sfântului patron și naș al liberalismului, Jean-Jacques Rousseau. Ideologia lui Rousseau conține subtilitățile și nuanțele implicate în procesul de transformare a sentimentelor unei persoane în  bază pentru faptele sale. Cel mai important punct de plecare este credința lui Rousseau în bunătatea naturală a omului. Din presupunerile sale despre bunătatea naturală a omului emană toate celelalte premise și concluzii ale sale. Rousseau a declarat,

„Principiul fundamental al întregii moralități, pe care am raționat în toate scrierile mele și pe care l-am dezvoltat cu toată claritatea de care sunt capabil, este că omul este o ființă bună în mod natural, iubitoare de dreptate și de ordine; că nu există perversitate originară în inima omului și că primele mișcări ale naturii sunt întotdeauna bune.”

Bunătatea naturală a omului este cea mai importantă contribuție a lui Rousseau la ideologia liberalismului. Rousseau, la fel ca liberalii care îi calcă pe urme, credea că ființele umane sunt în mod natural bune, pure și binevoitoare, dar că societatea ne corupe. El susținea „că omul este în mod natural bun și că numai prin instituții oamenii devin răi.” Răutățile lumii nu vin din interior, ci sunt introduse din exterior prin intermediul societății. Pentru a crea o lume mai bună, trebuie să reparăm societatea.

Faima lui Rousseau a venit datorită romanului său de mare succes, Julie, sau noua Heloise (1761). Elementul interesant în legătură cu acest text este că o persoană care îl citește astăzi nu poate înțelege semnificația sa culturală fără comentarii. Este extrem de blând după standardele contemporane. După cum spunea filozoful Ernst Cassirer: „Astăzi, Nouvelle Heloise în ansamblul său este departe de noi; nu putem simți impactul imediat al forței cu care a mișcat și a zguduit secolul lui Rousseau.” Prin acest roman, Rousseau a înlocuit conceptele de reținere și raționalism cu ideea de sentimente și emoții ca primii motivatori ai conduitei umane. După cum spunea Cassirer despre Julie,

„Sentimentul este acum ridicat cu mult deasupra «impresiei» pasive și a simplei percepții… El nu mai apare ca o facultate specială a eului, ci mai degrabă ca sursa sa proprie – ca putere originară a eului, din care cresc toate celelalte puteri.”

Rousseau credea că sentimentele sale sunt sursa moralității. El și-a lăudat emoțiile ca fiind fundamente morale legitime și juste. Rousseau „identifică principiul binelui moral cu sentimentele umane pozitive.” Dacă ceva se simte bine, atunci este bine, așa că trebuie să o faci.

Rousseau „asociază moralitatea cu spontaneitatea dezinhibată. Cauza societății bune nu este amenințată de primul impuls al omului, care este întotdeauna bun.” Bunătatea naturală a omului face ca primele noastre impulsuri să fie morale și, prin urmare, trebuie să le urmărim; pasiunile și poftele noastre sunt, prin natura lor, morale. În lumea lui Rousseau, „moralitatea însăși nu cere individului decât să își asculte inima și să cedeze fără efort la porunca ei actuală.” Trebuie să ne ascultăm inima doar datorită bunătății noastre naturale. Atunci când Rousseau spunea că „primele mișcări ale naturii sunt întotdeauna bune”, el se referea la faptul că cineva „acționează doar în acord cu impulsurile și rațiunea sa”.

Bunătatea naturală a omului înseamnă că suntem lipsiți de înclinații rele. Această bunătate naturală face ca toate acțiunile noastre să fie binevoitoare, atâta timp cât avem intenții bune. După cum spunea Rousseau: „Mă las fără rezistență și [chiar] fără scrupule în voia impresiei momentului, căci sunt perfect sigur că inima mea nu iubește decât ceea ce este bun”.

Acum, se extrapolează intuiții despre deținătorul sentimentelor ca bază pentru fapte: Bunătatea naturală a omului înseamnă că toate acțiunile, sentimentele și impulsurile sale sunt morale și juste și, prin urmare, trebuie să le urmeze. Ceea ce înseamnă, în practică, că singurul lucru care contează este ca cineva să se simtă bine în legătură cu ceea ce face și că intențiile sale sunt pure. Rezultatele sentimentelor și acțiunilor cuiva? Nu sunt atât de importante pentru Rousseau și discipolii săi.

Dacă cineva are intenții bune, dar nu face bine, rezultatele dăunătoare sunt irelevante. Rousseau susținea: „Numai cel rău vrea răul și îl premeditează, numai cel rău va fi pedepsit.” Datorită bunătății noastre naturale, el susținea că „există momente de delir, când oamenii nu trebuie să fie judecați după acțiunile lor.” În perioadele de frenezie și haos, există momente de răutate acceptabilă, atât timp cât nu sunt premeditate. Numai o persoană care comite în mod deliberat un act rău este vinovată: „[Un] om trebuie pedepsit doar pentru greșelile voinței sale; ignoranța invincibilă nu ar putea fi considerată o crimă.” Bunătatea naturală a lui Rousseau însemna că intențiile sale erau întotdeauna nobile, indiferent de rezultate.

Atâta timp cât bunătatea sa naturală îl ghida, încrederea în acțiunile sale rămânea sigură: „Niciodată instinctul moral nu m-a înșelat.” Această încredere în bunătatea sa morală i-a inspirat convingerea că, atâta timp cât ceva îl făcea fericit sau îl făcea să se simtă bine, era bun. Același lucru este valabil și în cazul negativității: Dacă ceva îl făcea să se simtă rău, era rău. După cum a sugerat Dr. Carol Blum, Rousseau „a explicat în mod repetat că fericirea sa depindea de unirea sa cu bunătatea și, prin urmare, că orice lucru care îl făcea nefericit trebuia să fie rău și fals.” Instinctul său îi spunea că, dacă îl făcea să se simtă rău, îi corupea bunătatea naturală și, prin urmare, era imoral. Dr. Blum continuă: „Cu acest lucru ca fundament, el putea judeca valoarea de adevăr a oricărei afirmații… după un standard imediat: fie se armoniza cu sentimentul său de bunătate, fie îl amenința.” Încrederea lui Rousseau în bunăvoința sa morală naturală a validat credința sa că sensibilitatea sa emoțională era adevăratul factor determinant al eticii.

Bunătatea naturală a lui Rousseau era busola sa morală. Această busolă morală îl îndrepta spre interior, spre sentimentele sale, pentru evaluări morale. El nu avea nevoie să caute în exterior surse de moralitate:

„Actele de conștiință nu sunt judecăți, ci sentimente. Deși toate ideile noastre vin din exterior, sentimentele care le evaluează sunt în noi și numai prin aceste sentimente avem cunoștință de adecvarea sau neadecvarea relației dintre noi și lucrurile pe care trebuie să le căutăm sau să le evităm.”

Nimeni nu mai trebuie, proclama Rousseau, să se uite la înaintașii sau la mentorii săi pentru orientare. De acum înainte, trebuie doar să privim în interior și să ne consultăm sentimentele.

Un text de Steven Kellser pentru The Imaginative Conservative