Beethoven și spiritul Crăciunului (II)

Oda bucuriei, încorporată în Simfonia a IX-a a lui Beethoven, a fost scrisă de Friedrich Schiller, poet romantic care îndrăgea cultura elenă. Dar muzica ce mișcă Oda bucuriei îmbină păgânismul germanic filoelen cu un spirit creștin de bucurie și, astfel, are în ea spiritul creștin universal datorită frumuseții și orientării sale cerești, arătându-ne lucrurile minunate pe care le rezervă cerul.

Bucuria care se desprinde din Simfonia a IX-a de Beethoven se datorează credinței creștine a compozitorului și nu orientării lui Schiller. La urma urmei, Beethoven revizuiește chiar și deschiderea pentru a sublinia importanța bucuriei în solidaritate – iar bucuria este cu adevărat și exclusiv creștină, în timp ce plăcerea este cu adevărat și exclusiv greacă; bucuria este absentă din filozofia greacă și un loc de poticnire pentru eleni. Cei care doresc să elimine inima transcendentală a muzicii, mai ales la Beethoven, o fac tocmai pentru că doresc să elimine creștinismul care este intrinsec lui Beethoven și operelor sale muzicale.

Beethoven a fost înconjurat de catolicism de-a lungul întregii sale vieți. Mama sa, așa cum susțin mărturiile, era evlavioasă. Clericii l-au înconjurat pe Beethoven, l-au ajutat pe măsură ce a devenit surd și i-au sponsorizat cu generozitate pe el și opera sa. Membrii clerului au simțit o apropiere a divinității în Beethoven, iar compozitorul le-a exprimat această dragoste în lucrările și dedicațiile sale.

Hristos pe Muntele Măslinilor, Missa în Do și Missa Solemnis toate dezvăluie spiritul creștinismului la Beethoven. Mișcările muzicale și versurile compozițiilor mai explicit catolice și religioase ale lui Beethoven dezvăluie un om care credea în agonia și suferința lui Hristos (ca în Hristos pe Muntele Măslinilor), în moartea și învierea Sa și în speranța pe care aceasta o aduce (ca în Missa în Do). Acest lucru nu trebuie să fie raționalizat ca fiind un simplu compromis în fața patronilor săi și a unei societăți austro-germane încă religioase, așa cum a devenit la modă să se spună în ultimul secol de comentarii despre Beethoven.

Chiar și lucrările nereligioase ale lui Beethoven prezintă urmele unui sentiment spiritual foarte profund. Fidelio, singura operă propriu-zisă a lui Beethoven, include aia celebră Corul prizonierilor. Ateii, deiștii și alți necreștini ai vremii nu aveau aceeași preocupare pentru cei mai oropsiți dintre noi așa cum o au creștinii. Aspirația pentru libertate și demnitate nu este colorată de banalele teorii iluministe, ci de realitatea teologică profundă a imago Dei. Să nu uităm cuvintele care însoțesc acest cântec emoționant al prizonierilor: „O, ce bucurie, în aer liber… O vom face cu toată credința noastră. Să ne încredem în ajutorul lui Dumnezeu! Speranța îmi șoptește încet la ureche!”. Cei care au urechi de auzit vor recunoaște imediat în refren aluziile biblice care îi îndeamnă pe prizonieri să cânte. Doar cei care sunt voit surzi nu pot detecta spiritul creștinismului în operele lui Beethoven. Poate că Beethoven a fost surd, dar a auzit întotdeauna vocea lui Dumnezeu.

Mai mult, scrisorile și mărturiile lui Beethoven arată că era un compozitor profund religios și conștient din punct de vedere spiritual. Deși este posibil să fi fost relativ reticent în ceea ce privește opiniile sale religioase în comparație cu Bach sau Mozart, scrisorile și scrierile lui Beethoven exprimă într-adevăr sentimentele sale religioase. Testamentul său de la Heiligenstadt este plin de cea mai profundă sensibilitate creștină: „Doamne Atotputernicule, tu privești în adâncul sufletului meu și în inima mea și știi că este plină de iubire pentru umanitate și de dorința de a face bine”. Într-o scrisoare către Rudolf, Beethoven a scris: „Nu există nimic mai înalt decât să te apropii de Dumnezeu”. Acestea nu sunt cuvintele unui impostor cu două fețe, ci ale unui catolic sincer, cufundat în credință.

Frumusețea lui Beethoven ne indică, de asemenea, ceva dincolo de omul cunoscut sub numele de Beethoven. Drumul frumuseții este drumul spre Dumnezeu și nu a existat nimic mai frumos, așa cum scriau în mod obișnuit Părinții Bisericii, decât Dumnezeu care a venit sub forma unui prunc, apoi a unui om, pentru a ne ajuta să ne obținem mântuirea. Pentru că Beethoven poate fi – și este – o autostradă spre Dumnezeu, dușmanii lui Dumnezeu încearcă cu ferocitate să distrugă această cale prin toate mijloacele posibile.

Dacă frumusețea va salva lumea, trebuie să se spună și faptul că dragostea va salva lumea. Pentru că în frumusețe găsim iubirea. Găsind frumusețea și iubirea care o guvernează, suntem întotdeauna direcționați către Hristos, care a venit în viața noastră și ne-a învățat cum să iubim. Sfântul Augustin spunea că adesea ajungem să-l cunoaștem mai întâi pe Dumnezeu (care este Iubire) prin iubirea celorlalți și prin iubirea pe care ne-o arată ceilalți.

De fiecare dată când îl aud pe Beethoven, spiritul Crăciunului și îmi atinge inima. Pentru că Beethoven este legat de iubire, Beethoven este legat de Hristos. În timpul Adventului, creștinii de pretutindeni își amintesc de Iubirea care se întrupează. Beethoven continuă să ne îndrepte spre această realitate, iar mie îmi amintește mereu de iubirea care mi-a onorat propria viață. Ascultându-i muzica și spiritul profund de solidaritate, bucurie și frumusețe care emana din sufletul său catolic, mi-am amintit nu numai de lucrurile bune pe care le conține cerul, ci și de dragostea pe care o mamă a avut-o (și încă o are) pentru un fiu.

Un text de Paul Krause pentru The Imaginative Conservative