Read it Later
You did not follow anybody yet.

Minunea învierii a fost atât de mare și de slăvită, încât ucenicilor le-a fost imposibil să o accepte instantaneu. Mai apoi însă, nu doar că au acceptat cu bucurie realitatea învierii, dar au cumpănit cu cea mai mare atenție implicațiile acesteia. Una dintre cele mărețe implicații ale învierii Domnului nostru Isus Hristos este învierea morților.

Acesta este adevărul pe care apostolul Pavel îl explică pe larg într-unul dintre cele mai întinse capitole din Noul Testament, 1 Corinteni 15. Din perspectiva lui, nu putem vorbi despre învierea Domnului Isus, fără ca, automat, să acceptăm și învierea morților: „Iar dacă se propovăduiește că Hristos a înviat din morți, cum zic unii dintre voi că nu este o înviere a morților? Dacă nu este o înviere a morților, nici Hristos n-a înviat” (1 Corinteni 15:12-13). Pentru apostol, cele două sunt atât de strâns legate, încât a nega învierea morților înseamnă a nega și învierea lui Hristos.

În 1 Tesaloniceni 4, apostolul Pavel vorbește din nou despre învierea morților și o fundamentează pe învierea Domnului Isus Hristos: „Căci dacă credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei ce au adormit în El.” Ce înseamnă că îi va aduce înapoi? Îi va învia din morți, după cum explică v. 16: „Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, se va coborî din cer și întâi vor învia cei morți în Hristos” (1 Tesaloniceni 4:14,16).

Este însă absolut necesar să subliniem dimensiunea fizică a acestei învieri. Învierea Domnului Isus Hristos a fost una fizică, trupească și așa va fi și învierea noastră! Adevărul acesta trebuie afirmat clar și răspicat, pentru că prea adesea, în acest punct, ne împotmolim în ambiguitate. Credem în viața de după moarte, dar ne oprim la dimensiunea sufletului care supraviețuiește într-o stare conștientă, de fericire, în prezența Domnului Isus, fapt care este adevărat, dar nu suficient, cu complet. Autorii Noului Testament nu pun accentul pe această stare temporară, ci pe ținta finală: învierea morților.

Din păcate, problema nu este doar una de accente și nuanțe. Am ajuns chiar să adoptăm perspective greșite, care nu își au originea în Scripturi, ci în alte concepții despre lumea și viață. De pildă, în gândirea grecilor, se socotea adeseori că materia, incluzând trupul, este rea în sine. În consecință, mântuirea însemna izbăvirea sufletului din temnița trupului. Faptul că, cel puțin parțial, am adoptat modul acesta de gândire, este vizibil în poeziile și cântările noastre. Una dintre cele mai populare cântări din bisericile evanghelice spune la un moment dat: „Sufletul e TOT ce ai, oare cui vrei să-l predai?” Chemarea de a ne preda sufletul Domnului e potrivită, doar că, Noul Testament ne spune că pe lângă suflet avem și un trup, iar atunci când ne predăm Domnului, ne predăm cu sufletul, dar și cu trupul nostru.

Într-adevăr, omul căzut se va lupta în permanență cu ispita de a se concentra în exclusivitate asupra trupului, uitând de dimensiunea spirituală a ființei lui. Tocmai de aceea, nu doresc să fiu prea aspru cu cântări precum cea de sus. Uneori, suntem atât de obsedați de partea materială a lucrurilor, încât este nevoie să fim scuturați prin astfel de versuri. Pilda Domnului nostru din Luca 12, despre bogatul căruia i-a rodit țarina, se constituie ca un avertisment împotriva obsesiei pentru trup, în detrimentul părții spirituale a ființei noastre. Aceasta nu ne îngăduie însă să împingem pendulul în direcția opusă, undeva la limita ereziilor cu parfum gnostic.

În Luca 24, în seara primei zile a învierii, atunci când Domnul se arată ucenicilor, aceștia cred că este vorba despre o… nălucă. Un fel de stafie, de duh separat de trup, o formațiune vaporoasă. Domnul nostru le cere de mâncare și consumă alimentele în fața lor (pește și miere – mortală combinație!) pentru a le dovedi că a înviat în trup. Era un trup deosebit de cel precedent, dar un trup care se putea hrăni cu aceeași hrană cu care ei se hrăneau.

Trupul nostru este inclus în răscumpărarea primită prin Hristos. Acesta îi aparține lui Dumnezeu acum, împreună cu duhul nostru, și trebuie să Îi aducă slavă. Trupul celor răscumpărați este sfințit de Duhul Sfânt care îl transformă într-un templu (vezi 1 Corinteni 6). Trupul nostru trebuie să fie acum o jertfă permanentă, pentru gloria lui Dumnezeu (vezi Romani 12). La final, ne spune apostolul Pavel, Dumnezeu Își va „recunoaște” casa în care a locuit și o va învia, așa cum a înviat și templul trupului Domnului Isus Hristos, a treia zi. Dumnezeu nu își abandonează templul: „Și dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morți, va învia și trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său care locuiește în voi” (Romani 8:11).

În vremea învierii Domnului Isus Hristos, mulți iudei credeau în învierea morților, după cum se poate observa în dialogul dintre Domnul nostru și Marta, la mormântul lui Lazăr: „Isus i-a zis: ‘Fratele tău va învia.’” ‘Știu’, I-a răspuns Marta, ‘că va învia la înviere, în ziua de apoi’”(Ioan 11:23-24). Surpriza (deși cuvântul „surpriză” nu este cel mai fericit) pe care o oferă învierea Domnului Isus Hristos este că un om învinge moartea și este înviat în miezul istoriei. El, Domnul nostru, este „pârga celor adormiți.” El, primul înviat, este garanția că la finalul istoriei urmează un seceriș bogat al învierii. Să rostim mereu cu nădejde cuvintele cu care se încheie crezul creștin: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie.”

Read it Later

Donează online și susține Edictum Dei.

Donează

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment

Go to Top
Add Comment
Loading...

Post comment

Cancel
Viewing Highlight
Loading...
Highlight
Close