Adevărul lui Dumnezeu

Întrebarea corectă pentru învățământul superior este „de ce”. Dubla angajare a universității moderne, cu presupunerile sale materialiste, este deosebit de revelatorie. Pe de o parte, „voința de putere este celebrată, iar scopul umanității este de a transcende toate limitările sale. Răspunsul la întrebarea «de ce» este «pentru că asta este ceea ce îmi doresc»”. Pe de altă parte, universitatea îmbrățișează sensul cultic al istoriei. Deoarece totul în trecut a însemnat ca unii oameni să se folosească de putere pentru a-i domina pe alți oameni, puterea este „în mod înnăscut imorală”, iar căutarea dreptății „este definită ca nivelarea tuturor ierarhiilor în căutarea bunăstării materiale universale”. Răspunsul la întrebarea „de ce” este „pentru că așa este corect” – adică dreptatea este înțeleasă ca o egalitate forțată.

Aceste angajamente se contrazic între ele. Ele sunt răspunsuri opuse la întrebarea „Cine ar trebui să conducă?”. Un răspuns este „Eu ar trebui”, iar celălalt este „Nimeni”. Pretenția că aceste răspunsuri pot coexista în mod fericit explică incoerența unei mari părți a vieții publice de astăzi. Este contradicția o problemă? Se pare că nu – cu excepția cazului în care credeți că există un fenomen puternic clarificator și vindecător numit „adevărul”.

Vă amintiți „adevărul”? Nimeni nu a spus vreodată că descoperirea lui a fost simplă, dar credința în puterea sa intrinsecă a părut până acum evidentă, iar căutarea lui a meritat efortul, ca și atingerea unui diagnostic medical corect. În zilele noastre, ideea că oameni cu opinii diferite pot lucra împreună pentru descoperirea adevărului pare îndepărtată. Simpla menționare a „adevărului” ar putea atrage acuzații de diferite tipuri. Adevărul cui?, se va întreba cineva. Ipoteza dominantă este că nu există un „adevăr” în sine și că termenul este întotdeauna folosit ca un mod de discriminare în interesul puterii. Este adevărat că adevărul face discriminare – împotriva minciunilor deliberate și a neclarităților, „străpungând până la despărțirea sufletului și a duhului” (Evrei 4:12).

În dimineața zilei de duminică, am luat micul dejun cu un prieten care citise „Republica” lui Platon împreună cu un grup de absolvenți de facultate. Mi-a spus că ceea ce l-a alarmat a fost faptul că niciunul dintre acești tineri nu s-a împotrivit ideii de „minciună nobilă” ca bază a „cetății imaginate” pe care Socrate o întemeiază în timpul dialogului. Pentru prietenul meu, minciuna fundamentală despre originile comune ale cetățenilor a subminat tot ceea ce a urmat. Am avut păreri diferite cu privire la modul în care trebuie interpretată minciuna (după părerea mea, ea oferă ironia crucială a dialogului), dar ideea prietenului meu era că tinerii săi interlocutori nu vedeau nimic rău în a întemeia o societate civilă pe o ficțiune. Ei se impregnaseră de învățătura implicită a universității moderne. Bănuiesc că ei nu credeau că ar fi benefic să cunoască adevărul.

De ce? Din cauza învățăturii materialismului, potrivit căreia locuim într-un univers material fără Dumnezeu, indiferent și lipsit de sens, în care conștiința însăși este un accident. De ce să nu promovăm o minciună? Ceea ce trebuie să fie alungat din universitatea modernă este orice înțelegere a transcendenței. „Angajată doar față de ceea ce este material și imanent, universitatea modernă este în război cu însăși noțiunea de adevăr.”

În cele din urmă, desigur, Dumnezeu este problema. Pretendenții orgolioși ai acestui moment cultural au decis problema existenței Sale: minciuna dominantă este că El nu există. Dar adevărul va ieși la iveală, așa cum spune vechea zicală. Citirea profeților ajută în momente ca acestea. „Știu, Doamne, că că soarta omului nu este în puterea lui,/ nici nu stă în puterea omului când umblă să-şi îndrepte paşii spre ţintă” (Ieremia 10:23). La fel și citirea Sfântului Pavel: „Dumnezeu nu se lasă batjocorit, căci tot ce seamănă cineva, aceea va și secera” (Galateni 6,7).

În transcendența lui Dumnezeu, adevărul nu este o colecție de fapte descurajatoare despre emergența noastră lipsită de sens din combinații întâmplătoare de materie, ci dreptate și milă și armonie supremă. Abordarea noastră ar trebui să fie aceea de a dezvălui Cine este Dumnezeu, nu de a închide calea către El. Departe de a fi compleșiți de neîncredere și suspiciune, studenți trebuie să își înceapă „ educația universitară experimentând natura nu ca pe o abstracție, ci ca pe un dat atât în afara lor, cât și în interiorul lor”. Astfel, ei vor fi mai încrezători „că o interogare reală este posibilă și că măsurarea adevărului ar putea fi experiența frumuseții și măreției”.

Un text de Glenn Arbery pentru The Imaginative Conservative