Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe)!

Scopul cărții nu e să ofere o istorie, ci mai degrabă o interpretare a comunismului și a urmărilor sale în România. Boia surprinde un paradox amplu: țara cu cei mai puțini comuniști, devine țara cu partidul comunist cel mai numeros; antinațional la început, comunismul devine ultranaționalist; s-a despărțit de comunism printr-o revoluție sângeroasă, dar a fost cea mai lentă și incompletă desprindere de comunism!

România, țara cu un teren neprielnic pentru comunism a fost și cea mai expusă de a fi capturată și remodelată de comunism. Neautonom, scos în afara legii, apoi cu doar 1.000 de membri la începutul ascensiunii spre putere, România devine comunistă în doar trei ani. Până în ianuarie 1948, partidul comunist crescuse numeric de 800 de ori față de nucleul din 1944! Vulnerabilitatea a fost nivelul cultural: doar 57% din populație era alfabetizată, 85% nu depășeau ciclul primar și o pondere de doar 10% absolveau liceul și eventual o facultate (anii 1930). Contrastul dintre elita de sus și marea majoritate a populației aflată într-o gravă stare de incultură era atât de amplu încât „cu greu se mai putea întâlni în vreo țară europeană”. La Revoluție ne-am ales cu o continuitate la nivel instituțional, cu temeri obscure cultivate la adresa Occidentului (Iliescu). Țara nu a revenit la ce era înainte de comunism, ci se trage direct și masiv din comunism. Autorul afirmă cu tărie că „toți plătim pentru comunism…, și vor mai avea de plătit probabil și cei ce nu s-au născut încă”. România nu s-a vândut atunci la un preț convenabil, ci a urmat să fie furată gratis de cei descinși direct din comunism. Politica nu e în slujba țării, ci e un mijloc de îmbogățire individuală.

Boia consideră că factorul determinant pentru această răsturnare a realității a fost și tăvălugul sovietic cu expansiunea sa, în condițiile înfrângerii Germaniei naziste: „regimurile comuniste s-au instaurat până acolo unde a ajuns Armata Roșie”. România a fost tratată ca o țară învinsă, fiind ultima pe lista preocupărilor occidentale. Se va ajunge la o răsturnare completă a lumii, pe baza unei filozofii „democratice”, utopice, cu accentul apăsat pe egalitate: „nu egalitate deplină, dar mai multă egalitate ca oricând și oriunde în istorie! Așa se explică și forța de convingere a ideologiei comuniste în societățile marcate de o polarizare socială accentuată și cu o parte considerabilă a populației aflată sub pragul sărăciei”. Egalitatea pe care o va oferi comunismul va fi, desigur, egalitatea în sărăcie, nu în bunăstare. Viitorul luminos a sfârșit printr-o iluzie, iar scopul suprem al comunismului a fost doar supraviețuirea regimului.

Autorul e împotriva ideii că a existat o fază predominant evreiască în mersul regimului comunist din România. Evreii, prin ampla lor migrare spre Israel declanșată din 1948, au întors spatele României comuniste într-o măsură mai mare decât au făcut-o românii. Au existat în fruntea partidului evrei, dar într-un sens aceștia nu mai erau evrei, ci atei, evreul definindu-se prin apartenența sa religioasă.

Mișcările de rezistență au fost multe, dar nu s-a cristalizat o rezistență națională, societatea românească respectându-și „lunga ei tradiție de pasivitate, de acceptare fatalistă a întorsăturilor istoriei”. Astfel se explică și descărcarea violentă din 1989: rezultatul inexistenței unor răbufniri parțiale în decadele comuniste. Forma de rezistență autentică a fost „evadarea prin cultură”, intelectuali care nu atacă frontal regimul, dar refuză compromisul.

Biserica Ortodoxă era singura instituție care ar fi putut schița o împotrivire sau care să îndemne autoritățile la un dram de moderație: „această complicitate, oricâte scuze sau explicații s-ar imagina, rămâne un capitol fără glorie din istoria Bisericii Ortodoxe”. Boia precizează că nu face referire la preoți în mod individual, ci la Biserica Ortodoxă ca instituție, reprezentată de ierarhii săi. Era preferabilă regimului pentru că era net majoritară și fără raporturi suspecte în afara teritoriului național, „înțelegându-se” bine pe teme de patriotism cu regimul. Astfel putea fi folosită ca o barieră în calea cultelor protestante, în reînvierea greco-catolicismului, dar și pentru divizarea și manipularea emigrației românești. Al doilea document din Anexe redă un „trist spectacol de slugărnicie”, primirea de către Ceaușescu a patriarhului Teoctist, la 14 noiembrie 1986, imediat după alegerea sa ca patriarh: „Suntem toți, cu toată suflarea noastră, admiratori ai domniei voastre…, ne îndreptăm un gând de aleasă cinstire și prețuire către doamna Elena Ceaușescu, om de știință de renume mondial, care prin inițiativele și măsurile pe care le întreprinde pentru știința românească aduce un aport și pentru știința universală”.

Comunismul a vânat elitele pentru că erau „structura de rezistență”, iar inculții au fost promovați dându-li-se impresia că sunt importanți (cuplul Ceaușescu fiind exemplul cel mai bun). Confuzia intelectuală de azi provine tot din moștenirea comunistă și fabrica de diplome „a ajuns să fie una din puținele industrii românești care funcționează la capacitate maximă”. Puterea a fost preluată după 1989 tot de comuniști, din eșalonul doi, care fuseseră marginalizați. Revolta oamenilor a fost una pe motive „alimentare” mai mult decât filosofice, iar nu comunismul ca sistem a fost condamnat, ci mai degrabă Ceaușescu: „cea mai violentă ruptură cu comunismul a fost și cea mai limitată dintre toate”.

Supraindustrializarea a fost de fapt o subdezvoltare! Performanțele corespundeau unei industrii depășite, de final de secol XIX, întârziate cu 100 de ani. A predominat visul de a avea o economie națională independentă (într-o lume tot mai interdependentă) lipsa de interes pentru populație și neglijarea bunurilor de consum. Acest vis a sufocat economia, în loc să o stimuleze: oamenii nu se puteau hrăni cu oțel și ciment.

Blocul de beton a fost „marea” reconstruire a României, declanșată de cutremurul din 4 martie 1977. Construirea se făcea însă pe demolări generale: 29 de orașe au fost demolate în proporție de 85-90%, iar 37 de orașe au fost desfigurate. Urmau să se lichideze deosebirile între sate și orașe prin câștigarea de teren suplimentar pentru agricultură, țăranii fiind înghesuiți într-un soi de blocuri lipsite de canalizare. Primul document din Anexe, o stenogramă din 30 martie 1977, redă cuvintele lui Ceaușescu la scurt timp după cutremurul din 4 martie: „să știți că dacă demolăm tot Bucureștiul, va fi frumos”.

Marea industrie a comunismului nu putea funcționa decât în comunism, fiind atunci „obligată” să funcționeze. Importurile alimentau un aparat industrial inutil, ce dădea impresia unei economii de mare anvergură, iar exporturile aveau probleme pe piețele occidentale din cauza calității scăzute a produselor.

Comunismul, chiar și după prăbușire, are parte de un tratament mai blând decât nazismul sau alte regimuri fasciste. Acest paradox se explică prin faptul că egalitatea și armonia, țelul utopic al comunismului, sunt mai respectabile decât un proiect inegalitar și opresiv ca nazismul. Societatea fără clase urma să fie definitivă și universală. Astfel, vina pentru eliminarea oponenților și a elitei intelectuale executate la Sighet e a victimelor, ele sunt purtătoare a unui rău ce trebuia extirpat. Toate ca toate, conclude Boia, dar „să nu se spună că era mai bine în comunism! Și asta nu numai fiindcă nu era mai bine…, ci fiindcă întreg dezechilibru actual al României tocmai în comunism își are originea”!

Observațiile și concluziile autorului sunt profunde, dar cred că în unele din ipotezele sale e nevoie de mai multe date și surse care să le susțină. Prezentarea succintă a multitudinii de teme e dezavantajul cărții, dar acest dezavantaj e în același timp un mare avantaj: oferă o imagine de ansamblu, o perspectivă critică prin care putem evalua comunismul românesc.