Read it Later
You did not follow anybody yet.

Martin Luther nu l-a întâlnit niciodată pe Johann Sebastian Bach. Cei doi oameni de origine germană s-au născut la 200 de ani unul de altul. Însă fără Luther nu l-am avea pe Bach.

Pe când avea 48 de ani, Bach a primit o copie a Bibliei tradusă de Luther și a făcut numeroase însemnări pe marginea acesteia, lăsând-o să-i modeleze teologia muzicii. În 1 Cronici 25, la înșiruirea cântăreților lui David, Bach a scris: “Acest capitol este temelia adevărată a muzicii plăcute lui Dumnezeu”. La 2 Cronici 5:11-14, unde se vorbește despre cântăreții templului care Îl lăudau pe Dumnezeu, Bach notează: “La o interpretare solemnă a muzicii, Dumnezeu este întotdeauna aproape prin prezența Sa plină de har.”

 

Având o teologie luterană a muncii, Bach privea toată muzica sa – imnuri sacre sau cantate seculare – ca pe o chemare din partea lui Dumnezeu. El credea că opera sa avea două scopuri: “Scopul final și motivul întregii muzici nu este altceva decât (1) glorificarea lui Dumnezeu și (2) înviorarea duhului.” Astfel, compozitorul semna toata muzica bisericească și majoritatea celei seculare cu acronimul “S.D.G.” – Soli Deo Gloria: Glorie doar lui Dumnezeu.

 

Fără Luther, Bach nu ar fi înțeles demnitatea întregii sale munci, atât sacre, cât și seculare, și nici ideea de munca ca un mijloc prin care să îți iubești aproapele.

 

Însă cum a ajuns Luther să înțeleagă aceste lucruri?

 

Cei care au o “chemare”

 

Luther s-a născut într-o cultură bisericească care prețuia munca religioasă mai presus de orice. În Evul mediu târziu, doar preoții și alți slujitori bisericești aveau “chemări” și “vocații”. Erau parte a “clasei spirituale”. Toți ceilalți – de la fermieri la avocați sau regi – aveau ocupații necesare, dar lumești.

 

Ascensiunea spiritualității monastice, care îi chema pe muncitorii religioși din lume în pustiu sau în mănăstire, a întărit această perspectivă. Laicismul era de mâna a doua. Viața era divizată între “sacru” și “secular”. Preoția credincioșilor era marginalizată. Această problemă nu a trecut neobservată de către Luther.

 

Dragostea crește prin fapte ale dragostei

 

Luther a dorit să lege credința și viața de zi cu zi. Fiecare dintre noi suntem preoți, susținea el, indiferent de cât de obișnuite sunt viețile noastre:

 

“Este pură [ficțiune] faptul că Papa, episcopii, preoții și călugării sunt numiți ‘clasa spirituală’, în timp ce prinți, lorzi, meseriași și agricultori sunt numiți ‘clasa laică’. Aceasta este într-adevăr o înșelătorie și ipocrizie. Totuși, nimeni nu trebuie să se simtă intimidat de acest lucru, și pentru următorul motiv: toți creștinii fac parte cu adevărat din clasa spirituală și nu există nicio diferență între ei, în afară de cea de funcție… Suntem cu toții preoți consacrați prin botez, după cum spune Sfântul Petru: ‘Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt” (1 Petru 2:9). Apocalipsa spune: ‘Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru’ (Apocalipsa 5:9-10).”

 

“Vocația”, în acest caz, includea atât activități religioase, cât și non-religioase – îndatoriri domestice, implicare civică și activități obișnuite. Ceea ce făcea ca munca să fie “creștină” nu era tipul de activitate desfășurat, ci credința celui care o făcea. Luther scrie în lucrarea “Despre robia babiloniană a Bisericii”:

 

“Lucrările călugărilor și preoților, oricât de sfinte și dificile ar fi ele, nu se deosebesc cu nimic în ochii lui Dumnezeu de lucrările muncitorului de pe câmp sau ale femeii care își îndeplinește îndatoririle casnice, ci toate lucrările sunt evaluate înaintea lui Dumnezeu doar prin credință.”

 

El credea că o astfel de credință se manifestă prin munca noastră de zi cu zi. “Dragostea crește prin fapte de iubire”, a scris Luther pe ușile Bisericii Tuturor Sfinților din Wittenberg (Teza 44). Pentru el, munca era una dintre cele mai bune modalități de a-ți iubi aproapele. După cum rezumă Tim Keller în cartea “Every Good Endeavor: Connecting Your Work to God’s Word”:

 

“Atunci când lucrăm, suntem, așa cum se spune adesea în tradiția luterană, ‘degetele lui Dumnezeu’, agenții iubirii Sale providențiale pentru ceilalți. Această înțelegere înalță scopul muncii de la a câștiga existența la a-l iubi aproapele nostru.”

 

Munca de diverse feluri

 

John Calvin și cei din tradiția calvinistă, precum Abraham Kuyper, au contribuit și mai mult la înțelegerea noastră asupra muncii. Nu doar că este un mijloc de a iubi aproapele, ci este și un mijloc de a-L iubi și a glorifica pe Dumnezeu. În lumina Scripturii care vorbește despre creație, cădere, răscumpărare și restaurare, fiecare creștin are chemarea de a crea și aduce în existență minunile ordinii create. Keller explică în cartea amintită mai sus:

 

“Da, trebuie să ne iubim aproapele, dar creștinismul ne oferă învățături foarte specifice despre natura umană și despre ceea ce face ca ființele umane să prospere. Trebuie să ne asigurăm că munca noastră este realizată în conformitate cu aceste înțelegeri. Munca cu credincioșie înseamnă, așadar, să acționăm în conformitate cu o ‘viziune asupra lumii’ creștină.”

 

Cu alte cuvinte, credința noastră ne ghidează modul în care abordăm munca în sine, nu doar modul în care îl abordăm pe aproapele nostru. Este o sferă în care Îl putem iubi și glorifica pe Însuși Dumnezeu, oferindu-i munca noastră prin credință (Coloseni 3:23). Practicarea dreptului, de exemplu, nu este doar o modalitate de a-l iubi pe aproapele nostru; este și o modalitate de a promova justiția biblică în comunitățile noastre. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu este interesat doar de avocați; El este interesat și de lege (Proverbe 8:15; 11:1).

Deși unii îi pun în opoziție pe Luther și pe Calvin în ceea ce privește viziunile lor despre credință și muncă, cei doi reformatori sunt mai apropiați decât ne-am putea imagina. Amândoi au susținut demnitatea oricărei munci și au respins distincțiile între “sacru” și “secular”. Amândoi s-au agățat de preoția tuturor credincioșilor, celebrând munca obișnuită făcută de toți oamenii. În timp ce Luther s-a concentrat pe munca ca mijloc de iubire a aproapelui, Calvin s-a concentrat pe munca ca mijloc de iubire și glorificare a lui Dumnezeu. După cum spunea Greg Forster într-un mod util:

 

“Luther s-a opus ferm oricărei conexiuni directe între munca noastră și Dumnezeu, temându-se că acest lucru ar însemna o neprihănire prin fapte. Luther a argumentat că Dumnezeu ne-a dat o chemare muncii noastre pentru că dorește ca ea să slujească aproapelui nostru, nu pentru că dorește să-i slujească Lui. Acesta spunea odată: ‘Dumnezeu nu are nevoie de faptele tale bune, dar aproapele tău are.’ Avea dreptate. Însă Calvin a insistat că munca noastră de zi cu zi trebuie să-L iubească, să-L slujească și să-L glorifice pe Dumnezeu Însuși, pe lângă iubirea față de aproapele nostru.”

 

Deși aceste idei prezintă un contrast acut între cei doi, ideile nu sunt opuse. Le putem considera instrumente într-un set de unelte – utile în diferite contexte.

 

În locurile în care munca este mai statică – unde oamenii rămân în aceeași slujbă timp de mulți ani sau desfășoară aceeași activitate zi de zi, ideea luterană despre muncă ca mijloc de iubire față de aproapele poate fi dătătoare de viață. De fapt, ne încurajează pe toți să fim credincioși în slujbele noastre de zi cu zi, chiar și atunci când nu putem vedea tot ceea ce Dumnezeu realizează prin munca noastră.

 

Oamenii în diferite etape vocaționale, de asemenea, pot găsi putere în ideea lui Luther despre munca ca iubire față de aproapele. De exemplu, atunci când am împlinit 40 de ani și puneam la îndoială sensul muncii mele, teologia lui Luther m-a susținut. Chiar și în zilele în care mă simțeam departe de orice efect mai amplu al muncii mele, știam că îmi iubesc aproapele – cititorii mei, studenții mei, colegii mei – prin munca mea de zi cu zi.

 

Dar în locurile în care munca este mai dinamică – unde oamenii își schimbă slujbele și urmăresc diverse expresii ale vocației (adesea numită muncă “de birou”) – accentul lui Calvin asupra muncii ca mijloc de a-L iubi și glorifica pe Dumnezeu este vital. Poate să-i ajute pe cei care se întreabă cum le influențează credința munca lor în, să zicem, actorie sau publicitate. Chemându-i pe creștinii din astfel de medii de lucru să caute în Scripturi principii aplicabile este o parte necesară a uceniciei și sfințirii.

 

Desigur, Luther, Calvin și ceilalți reformatori au abordat multe alte aspecte ale credinței și muncii, pe care continuăm să le discutăm și să le dezbatem astăzi. Cu toate acestea, viața și munca lui Bach ne pot învăța ceea ce Reforma a capturat atât de frumos – că slujbele noastre pot să ofere iubire aproapelui și pot  să-L glorifice pe Dumnezeu. Prin ele putem împlini marele porunci (Matei 22:36-40). Să oferim, prin urmare, munca noastră lui Dumnezeu prin credință.

 

Bethany Jenkins, ERLC

 

Read it Later

Donează online și susține Edictum Dei.

Donează

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment

Go to Top
Add Comment
Loading...

Post comment

Cancel
Viewing Highlight
Loading...
Highlight
Close