Dumnezeu moare după mine…

sursa imaginii

În mentalul evanghelic există o bubă. Așa apare, ca o bubă, dar are metastaze la distanță și infectează toată antropologia noastră. Este, de fapt, o mișcare de pendul dinspre o perspectivă comunitară, care a scufundat persoana în corpul eclesial, spre un individualism, care a pierdut componenta personalistă, dialogică. Mișcarea s-a făcut dinspre pluralul liturgic spre un tip de singularitate, în care individul, care stă în dialog cu Dumnezeu în mod direct, privatizează actul închinării.

 

E foarte greu pentru un evanghelic să se comporte normal, cînd el se crede atît de special, atît de central în spațiul creat, atît de important din perspectivă relațională. Dumnezeu n-a iubit lumea, așa în general, ci pe el, în mod special. Dumnezeu n-are altă grijă în ceruri decît să îi împlinească dorințele, atenție!, nu nevoile lui, ci dorințele lui…

 

Evanghelicul medi(ocr)u educat (EME) este un alintat al lui Dumnezeu, este copilul preferat, întotdeauna el și numai el. Vorba unui autor de maculatură evanghelică: „dacă Dumnezeu ar avea frigider, poza ta ar fi prinsă cu magnet pe suprafața lui… ”. O astfel de egolatrie nu face niciun fel de economie de resurse pentru satisfacerea nevoii de atenție.

 

În forma ei cea mai scîrboasă, acest fel de teologie se manifestă în mediul carismatic și în teologia prosperității. „Cere și ți se va da” este scos din context și folosit pentru orice moftuleț deșănțat. Vrei cadă cu jacuzzi, vilă cu trei caturi, mașină cu 200 de cai putere? Ține de-aci! Tăticuțul din ceruri nu numai că vrea să îți dea, este dator să îți dea și se va face luntre-punte să nu sufere predicatorașul-domn-goe de vreo dorință neîmplinită. Dumnezeu nu mai este suveran, este sluga noastră; nu mai este Domn al vieții noastre, ci un paj care ne face vînt cu penele de păun ca să nu ne fie prea cald vara și ne spală picioarele cu apă fierbinte, că doar are precedente în Ioan 13, ca să nu ne fie prea rece iarna.

 

Dacă avem vreun furuncul pe undeva, este doar o încercare a Diavolului, care vrea să se lupte direct cu noi. Vă dați seama ce importanți sîntem? Orice durere de măsea, orice torticolis, orice inflamație, orice zgîrietură, orice coș nu sînt altceva decît lupte spirituale împotriva prințișorului/prințesei Cerului. Dacă sîntem atît de importanți pentru Dumnezeu, sigur sîntem dușmani direcți și însuși diavolul ne dă importanța cuvenită, se luptă corp la corp cu noi. Orice coșmar cauzat de prea multă mîncare seara este cumplită luptă duhovnicească, atac demonic.

 

EME este gura lui Dumnezeu, știe gîndurile Treimii, este degetul Divinității, ambasador al Tronului de sus, are acces direct la toate planurile lui Dumnezeu pînă la Venirea Sa, chestiune pe care i-a deconspirat-o, de asemenea.

 

Liniștește-te! Dumnezeu nu moare după tine, nu ești așa de special, Dumnezeu a murit pentru NOI și pentru a noastră mîntuire, este o componentă comunitară, eclesială, acolo, pe care pocăitul de rînd o ignoră și cere lumina reflectoarelor asupra sa.

 

Sîntem Trup și Împreună sîntem Mireasa Lui, nu ești numai tu miresuca Domnului. Sîntem mîntuiți ca Popor al Domnului, sîntem Turma, sîntem Templul lui Dumnezeu, un Templu Viu care crește, un Ogor cu multe feluri de rodire, un aluat nou, un pom care face multe roade, o Casă cu multe locașuri. Metaforele eclesiale ne ajută să ne repoziționăm eul și să îl coborîm de pe falsele piedestale pe care ni le-am construit, smerindu-ne în fața Harului Crucii Sale.

 

Sîntem niște nenorociți cărora li s-a făcut hatîrul de a fi incluși în curtea cerului; sîntem cerșetori care au fost îmbrăcați în hainele împărătești, fără să fi meritat nimic; sîntem niște robi eliberați; sîntem fii risipitori primiți înapoi acasă; sîntem bolnavi vindecați; sîntem morți înviați; sîntem însetați și înfometați puși la ospăț pe cheltuiala Lui.

 

Așa pricepem harul: nu uităm cine sîntem de fapt, ce vom fi meritat, pe de o parte, și ce a făcut El pentru noi, pe de altă parte. Asta nu ne face personajele principale în poveste, nu ne asigură centralitatea, nici nu ne dă mai multă importanță decît a unei oi într-o Turmă, a unei cărămizi într-un Templu, a unui mădular într-un Trup, a unei mlădițe în Viță.

 

Care este harul într-o astfel de anonimitate? Că ești în Turmă, fără a fi ajutor de Păstor; că ești în Templu, chiar dacă nu ești Piatra din capul unghiului; că ești în Trup, chiar dacă nu ești Față! E mai mare bucurie decît să nu fii afară, respins, în întuneric, aruncat, tăiat?

 

Probabil unul dintre cele mai urgente proiecte pe care evanghelicii le-ar putea pune în lucru este stabilirea unei eclesiologii care să accentueze și mai mult o teologie cu o structură trinitară, a persoanei în comuniune.

 

Sîntem iubiți de Domnul? Da! Dar nu sîntem atît de importanți și centrali pe cît ne-ar fi pe plac să credem! El este Axis Mundi, Centrul universului, Dumnezeirea va fi centrală în Noua Creație, nu noi!

 

Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău să Îi dai Slavă!