Dacă cred că Isus mi-a iertat păcatele, de ce mai simt vinovăție?

Păcatele trecutului

Lucrurile pe care le-am spus, lucrurile pe care le-am făcut – dacă am putea să le luăm înapoi! Amintirea cuvintelor aspre rostite la mânie, a nopții când am mers împreună cu mulțimea sau poate am ieșit din mulțime și ne-am fi dorit să nu o fi făcut – bântuirea regretului poate fi nemiloasă. Am dori să ștergem anumite lucruri cu o simplă apăsare a tastei “undo” a vieții, dar știm prea bine că cuvintele nu pot fi retrase și evenimentele trecute nu pot fi anulate. Cum putem trăi bine astăzi când nu putem scăpa de trecut – chiar și de trecutul mărturisit și iertat? Avem încredere că am fost iertați pentru că Hristos a plătit pentru toate păcatele noastre când a murit pe cruce, dar amintirea nu este ștearsă, iar efectele asupra noastră și asupra celor pe care i-am rănit pot persista mult timp.

Ce ne poate ajuta pe oricare dintre noi care trăim sub povara condamnării de sine?

Unii poartă această povară nu din cauza a ceea ce au spus sau făcut ei înșiși, ci din cauza a ceea ce alții le-au spus și le-au făcut. Acest lucru este vizibil în femeia care se denigrează adeseori:

„Sunt un eșec!”

„Sunt o prietenă groaznică.”

„Nu aș putea să mă implic în biserică. Nu am nimic de oferit.”

Acești oameni au ajuns să creadă ceea ce li s-a spus despre ei înșiși, poate încă de la o vârstă foarte fragedă.

Cred că putem presupune fără a greși că majoritatea femeilor implicate în industria sexului, fie că vorbim de pornografie sau prostituție, trăiesc sub o povară insuportabilă a condamnării de sine. Dar pentru majoritatea dintre ele, această povară a început să apese mult înainte de a se vinde pentru bani. Nicio fetiță nu spune: „Vreau să fiu o prostituată când cresc.” Dar dacă este abuzată sexual, ar putea ajunge să creadă că asta este tot ceea ce merită. Sau dacă este abandonată de tatăl ei, mesajul pe care îl primește este că niciun bărbat nu ar putea să o iubească cu adevărat. Condamnarea din interior devine atât de des o profeție ce se împlinește de la sine.

Poate că simțim și noi condamnare atunci când nu putem învinge un păcat persistent sau când nu reușim să ne ridicăm la standardele pe care ni le-am impus. În acest sens, uneori eșuăm să facem distincția între păcatul real, definit de Biblie, și ceea ce este definit de noi înșine. Cu alte cuvinte, privim eșecurile personale ca păcate, chiar și atunci când Cuvântul lui Dumnezeu nu le consideră astfel.

Fie că lupta noastră se referă la păcatul real sau la eșecurile personale pe care le definim ca păcat, condamnarea de sine ne împiedică să găsim alinare în Evanghelie. În schimb, ne mustrăm și devenim critici și judecători, nu doar față de noi înșine, ci și față de ceilalți. O astfel de suferință este cauzată nu în primul rând de ceea ce facem sau nu facem, ci de tendința de a ne îndrepta atenția înăuntrul nostru.

Păcatele trecute pot domina gândurile noastre pe măsură ce repetăm din nou și din nou ceea ce am făcut sau am spus și durerea pe care am cauzat-o. A permite unor astfel de gânduri să domine ne împiedică să înțelegem cât de profund se ocupă de păcat și vinovăție Evanghelia. Dacă am privi dincolo de toate acestea – dincolo de noi înșine – și ne-am îndrepta privirea către Hristos în Cuvântul Său, am vedea că jertfa lui Hristos depășește în orice privință păcatul nostru. Isus nu a murit pe cruce pentru vreunul din păcatele Sale. El a luat asupra Sa păcatul nostru – al tău și al meu – și a purtat vina acestora, astfel încât să nu mai trebuiască să o facem noi. „Aşadar, acum nu mai este nici o condamnare pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Romani 8:1). Sincer vorbind, dacă Dumnezeu ne-a iertat, cine suntem noi să ne condamnăm pe noi înșine? Hristos a murit pentru întreg păcatul – trecut, prezent și viitor – al celor care sunt uniți cu el prin credință.

În lumina acestei realități, dacă ne-am pus credința în suficiența Lui pentru noi, de ce ne simțim încă condamnați? Poate că ne măsurăm după un standard diferit, unul care nu este bazat pe Cuvântul lui Dumnezeu. Scriptura este locul unde învățăm că eșecul atingerii obiectivelor personale nu este neapărat un păcat, dar a avea un spirit perfecționist care o cere este. “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă! Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, pentru că Eu sunt blând şi cu inima smerită, şi astfel veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre! Căci jugul Meu este bun, iar povara Mea este uşoară.“ (Matei 11:28–30).

Discerne

Păcatele noastre și eșecurile par prea mari în ochii noștri când Hristos pare prea mic, iar El cu siguranță va părea mic dacă perspectiva noastră cu privire la noi Îl încețoșează pe El. Aceasta este prima chestiune pe care trebuie să o luăm în considerare dacă suntem copleșiți de un sentiment de condamnare – în ce direcție ne uităm?

Să analizăm păcatele și eșecurile care țin captivă conștiința noastră. Mai întâi, sunt ele cu adevărat păcate și cine determină ce este păcat? După cum am observat, doar Domnul are autoritatea de a declara ce este păcat, și El a făcut-o clar în Cuvântul Său. Prin urmare, Scriptura este singurul standard care contează. Deci, de exemplu, a fi supraponderal nu este un păcat, chiar dacă procesul prin care am ajuns acolo ar putea fi. De asemenea, omiterea antrenamentelor nu este un păcat, cu toate că motivul pentru care am omis ar putea fi. De fapt, păcatul este mai probabil să submineze rigiditatea unei rutine de antrenament decât tendința de a o evita. Refuzul de a ajuta în grădinița bisericii nu este păcătos, dar motivul pentru a spune nu ar putea fi. Schimbarea la o altă biserică nu este un păcat, dar motivul pentru schimbare ar putea fi. Orice ar fi problema, noi nu avem autoritatea de a declara ceva ca fiind păcat dacă Scriptura nu o face. Deci, a bea o băutură alcoolică nu este un păcat. Vizionarea unui film cu clasificare R nu este un păcat. Ascultarea muzicii pop nu este un păcat. Dintr-un punct de vedere biblic, aceste lucruri sunt neutre.

Chiar și așa, ceva neutru în general nu este neutru pentru fiecare persoană în orice moment sau în aceeași măsură. Inima poate fabrica păcat din orice. Activitățile ochilor, mâinilor, picioarelor, imaginației și ale fiecărei alte părți ale corpului sunt doar rezultatul a ceea ce este în inimă:

“Dar ceea ce iese din gură vine din inimă şi aceea îl spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile rele, crimele, adulterele, curviile, furturile, mărturiile mincinoase şi blasfemiile. Acestea sunt lucrurile care îl spurcă pe om! Însă a mânca cu mâinile nespălate nu-l spurcă pe om!”

(Matei 15:18-20)

Uneori, Duhul Sfânt ar putea să atingă ceva ce trebuie eliminat din viața noastră, un obicei sau o activitate care, în decursul timpului, a devenit păcătoasă sau a adus la suprafață alte păcate. Dacă ignorăm aceste îndemnuri ale de Duhului, știind că ele sunt întărite de Scriptură, ne vom simți copleșiți, la fel cum s-a simțit și David:

“Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea şi în duhul căruia nu este viclenie! Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii.” (Psalmul 32:1-4)

După cum scrie Iacov, “Aşadar, cine ştie să facă ce este bine, dar nu-l face, este vinovat de păcat.” (Iacov 4:17). Aici este locul unde se duce lupta. Dacă nu suntem dispuși să renunțăm la un păcat sau la ceva bun care ne împinge să păcătuim, vom încerca să mergem mai departe fără schimbare sau să o interpretăm în așa fel încât să nu pară un păcat real. Și pentru că Dumnezeu este credincios, El intervine cu acea mână grea despre care scrie David. Dar convingerea dată de Duh este foarte diferită de condamnarea de sine pe care o abordăm aici.

Sentimente de vinovăție – sau vinovăție reală?

Condamnarea de sine la care mă gândesc este sentimentul neclintit de vinovăție care ne poate îngropa chiar și atunci când ne-am mărturisit păcatul și ne-am întors spatele la el. Rădăcina problemei aici este concentrarea noastră. Ne concentrăm prea mult asupra noastră — asupra păcatelor noastre și eșecurilor noastre — mai degrabă decât asupra Domnului și a proviziei Sale pentru acele păcate.

Păcatul nostru este la fel de rău — de fapt, mai rău — decât știm sau recunoaștem. Recent am auzit că dacă am vedea realitatea păcatului nostru, am ajunge să ne pierdem mințile. De aceea, a pune o nuanță pozitivă păcatului pentru a ne simți mai bine nu duce nicăieri. Sentimentele noastre de vinovăție nu sunt problema — problema este că suntem vinovați. A fugi la Hristos și a ne adăposti în El este singura noastră speranță, și doar cei care o fac sunt singurii care experimentează eliberarea de vinovăție, atât de realitatea acesteia, cât și modul în care ne face să ne simțim. Din această cauză, mesajul că trebuie pur și simplu să ne iertăm pe noi înșine este distructiv spiritual.

Autoarea unui astfel de articol relatează că s-a simțit vinovată timp de ani întregi în urma unui incident din copilărie, chiar dacă își exprimase remușcarea adâncă pentru incident și ceruse iertare chiar în ziua în care s-a întâmplat. După ce a întâlnit persoana ofensată ani mai târziu, care nu a menționat deloc acel incident de mult timp, autoarea a reușit în cele din urmă să renunțe, și scrie: “M-am iertat pe mine însumi și m-am simțit liberă. Vezi, Isus ne-a iertat deja pentru fiecare lucru greșit pe care l-am făcut vreodată. Atunci când nu suntem dispuși să ne iertăm pe noi înșine ne punem lanțurile vinovăției și rușinii.”

Cu siguranță, ea are dreptate când spune că Isus a ispășit toate păcatele celor care își pun încrederea în El, dar se consideră prea mare în ochii ei cerându-și greșit sieși iertare pentru a experimenta libertatea de vinovăție și rușine. Noi nu avem autoritatea să facem acest lucru. Doar Dumnezeu o are, ceea ce înseamnă că perspectiva noastră asupra nouă înșine poate fi corect definită doar de perspectiva Lui asupra noastră. Dacă El ne declară vinovați, suntem condamnați. Dacă El ne declară iertați, suntem liberi. Cum ne simțim noi înșine în legătură cu un păcat din trecut — sau chiar cu o luptă cu păcatul din prezent — nu are nicio legătură cu realitatea actuală. Autoarea încheie articolul în nota potrivită, îndreptându-și cititorii spre Isus:

“Există libertate în Hristos de rușinea pe care o păstrăm. Există Speranță. Astăzi, vino la Isus și dă-i Lui vina ta; dă-i Lui păcatele tale. Lasă-L să deblocheze zăvoarele care te țin înapoi. Îți promit, El le va lua de la tine și vei fi liber.”

Acest adevăr despre ajutorul și speranța în Hristos poate fi ușor pierdut, atunci când apare sub titlul iertării de sine. Conceptul general de iertare de sine, chiar și atunci când Hristos este prezentat ca fiind răspunsul, este mai mult despre eliberarea de sentimentele de vinovăție decât despre eliberarea de vinovăție reală.

Lucrul pe care ne focalizăm ne definește, deci dacă ne focalizăm asupra interiorului nostru, asupra noastră, sfârșim prin a ne autodefini drepți sau vinovați. Când începem și sfârșim cu noi — cu sinele nostru — ratăm inima Evangheliei și nu găsim niciodată cu adevărat libertatea pentru care suspinăm.

Singurul judecător care contează

Cel mai vicios promotor al tendințelor noastre de condamnare a sinelui și a gândirii eronate despre iertare este însuși Satan. Chiar numele său indică această realitate — Satan înseamnă “acuzator” sau “adversar”. Tehnica sa nu este prezentată nicăieri mai clar decât în Scriptură, în vedenia dată profetului Zaharia cu privire la Iosua, marele preot. Vedenia prezintă o scenă de judecată în care Iosua este acuzat. El este pus sub acuzare înaintea Îngerului Domnului, care este judecătorul, iar procurorul este nimeni altul decât Satana. Dar Iosua are cel mai bun avocat de apărare posibil — însuși Domnul. Zaharia scrie:

“Apoi mi i-a arătat pe marele preot Iosua, stând în faţa Îngerului Domnului, şi pe Satan stând la dreapta lui, ca să-l acuze. Domnul i-a zis lui Satan: «Domnul să te mustre, Satan! Domnul, Cel Care a ales Ierusalimul, să te mustre! Nu este acesta un tăciune smuls din foc?”

(Zaharia 3:1–2)

Iosua are nevoie de un bun apărător pentru că a venit la judecată îmbrăcat în haine murdare. Murdăria care îl acoperea în vedenie era de fapt excrement, iar a apărea în instanță în această îmbrăcăminte nu era doar o încălcare a etichetei; hainele îl defăimau pe Iosua în întregime, făcându-l necurat pentru ritualul respectiv, neputând să își îndeplinească responsabilitățile ca mare preot. Starea lui Iosua însemna că poporul lui Dumnezeu nu avea pe nimeni să intervină pentru ei în Ziua Ispășirii. Acolo, în sala de judecată, Satana are toate dovezile de care are nevoie pentru a câștiga, lucru pe care cu siguranță l-ar fi făcut dacă Domnul nu ar fi intervenit:

“Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare, şi totuşi stătea în picioare înaintea Îngerului. Iar Îngerul, luând cuvântul, a zis celor ce erau înaintea Lui: „Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el!” Apoi a zis lui Iosua: „Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare!” Eu am zis: „Să i se pună pe cap o mitră curată!” Şi i-au pus o mitră curată pe cap şi l-au îmbrăcat în haine, în timp ce Îngerul Domnului stătea acolo.” (Zaharia 3:3-5)

Domnul a intervenit mai întâi reducându-l la tăcere pe Satan și apoi oferindu-i lui Iosua haine curate. În cele din urmă, acționând ca judecător, El L-a declarat pe Iosua nevinovat. Așa cum este și adevărat în sistemul nostru legal de astăzi, verdictul de nevinovăție nu însemna că Iosua, acuzatul, era nevinovat. De fapt, el era vinovat, și în plus, contaminarea sa afecta mulți oameni din poporul lui Dumnezeu.  Astfel, viziunea lui Zaharia indică în viitor către Hristos, singurul Mare Preot neîntinat din istoria marilor preoți. Iosua a fost declarat nevinovat pentru că Hristos a preluat acest verdict asupra Sa.

Păcatul ne face să ne simțim ca Iosua atunci când era acoperit cu haine murdare. Suntem îmbrăcați și acoperiți de păcat, iar acesta este mizerabil. Și nu suntem în stare să ne schimbăm garderoba spirituală. Luu Satan îi place să scoată în evidență mizeria noastră în timp ce încearcă să ne acuze, aducând învinuiri și evidențiind pângărirea noastră înaintea Judecătorului. Dar cu Hristos ca avocatul nostru, Satan nu poate câștiga. Dacă am fost uniți cu Hristos prin credință, deja ne-au fost dăruite haine noi, iar mizeria vinovăției noastre a fost înlăturată. Nu contează ce am făcut sau cât de grav este. În Hristos avem o îmbrăcăminte complet nouă:

“Sunt copleşit de bucurie în Domnul şi sufletul Meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu, căci El M-a îmbrăcat cu hainele mântuirii şi M-a acoperit cu mantia dreptăţii ca pe un mire care se încununează cu o mitră şi ca pe o mireasă care se împodobeşte cu bijuteriile ei.” (Isaia 61:10)

Domnul este Judecătorul nostru, dar El este și apărătorul nostru, și ne declară nevinovați datorită jertfei Sale pentru păcatul nostru. Așa că putem ignora acuzele lui Satan. Atunci când ne aduce aminte de păcatele noastre, atunci când evidențiază egoismul nostru, firea noastră și eșecurile noastre de a iubi, putem să-l ignorăm cu Cuvântul lui Dumnezeu:

“Fiindcă avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curățate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată. Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa.”  (Evrei 10:21-23)

Dacă te gândești la asta, mesajul pe care-l auzim astăzi despre necesitatea de a ne ierta pe noi înșine se potrivește perfect în mâinile procurorului rău. Dacă ne poate ține fixați pe noi înșine, privind în interior pentru o declarație de nevinovăție, nu vom putea să-L vedem pe apărătorul și avocatul nostru, Isus Hristos.

Creșteți

Este clar că avem sentimente de vinovăție pentru că suntem vinovați. Totuși, sentimentele noastre de vinovăție sunt nedemne de încredere. Noi creștem când ne sprijinim pe Hristos și, pe măsură ce facem acest lucru, creștem în capacitatea noastră de a distinge vinovăția reală de cea falsă. Acuzatorul, Satan, este și el un mincinos, și va răsuci adevărul pentru a tulbura conștiința noastră liberă. Dar Ajutorul nostru, Duhul Sfânt, lucrează în inimile noastre pentru a clarifica aceste aspecte pe măsură ce ne cufundăm în Cuvântul lui Dumnezeu. Unii dintre noi se confruntă cu condamnarea de sine pentru că avem o conștiință slabă. Iată cum definește John MacArthur o conștiință slabă:

“Conștiința slăbită este în mod obișnuit hipersensibilă și hiperactivă în privința aspectelor care nu sunt păcate. Ironia este că o conștiință slabă este mai probabil să acuze decât o conștiință puternică. Scriptura o numește conștiință slabă pentru că este prea ușor rănită. Oamenii cu conștiințe slabe tind să se îngrijoreze pentru lucruri care nu ar trebui să provoace nicio vinovăție într-un creștin matur care cunoaște adevărul lui Dumnezeu.”

Pe măsură ce creștem în Hristos, conștiința noastră se maturizează. Fiind remodelată de Dumnezeu, vom experimenta o libertate mai mare și mai durabilă pe măsură ce trăim credința noastră.

Lydia Brownback, Crossway