Valoarea și sacralitatea vieții infantile a fost o distincție majoră care îi diferenția pe creștini de societățile păgâne. Atât grecii, cât și romanii au practicat nu doar avortul, ci și abandonul copiilor nou-născuți. Abandonul infantil a devenit o parte a mitologiei romane, orașul Roma fiind întemeiat de Romulus și Remus, doi copii aruncați în râul Tibru, dar care au supravețuit și au fost crescuți de lupi. Abandonul copiilor era o practică acceptată în lumea Greciei antice.[1] Oedip rege relatează despre Oedip, abandonat de tatăl său, regele Laios al Tebei, la numai trei zile de la naștere, dar care va fi crescut de un păstor. Plutarh menționează practica din Sparta, prin care bătrînii tribului examinau copiii nou născuți, iar cei născuți cu malformații sau bolnavi erau abandonați la poalele munților Taygetus.[2] Mitologia greacă îl prezintă pe Paris, cel care a provocat războiul troian, ca pe un copil abandonat, la fel ca și alte personaje grecești precum Poseidon, Asclepios, Hefaistos.
Condamnarea avortului viza rațiuni pragmatice, și nu morale, ca în cazul creștinilor. Cicero (106-43 î.Hr.) argumenta că avortul e greșit pentru că amenința să distrugă numele familiei și dreptul la moștenire, era o ofensă la adresa tatălui și priva Republica de un viitor cetățean.[3] Creștinismul condamna avortul și infanticidul din rațiuni morale!
Cea mai timpurie scriere creștină, imediat după scrierile Noului Testament, Didahia celor doisprezece apostoli, condamnă avortul și infacnticidul, considerîndu-l o încălcare a poruncii “Să nu ucizi”: „Să nu omori copilul prin stricăciune/avort, nici să nu-l ucizi pe cel născut” (II.2); iar Constituțiile apostolice, alcătuit în sec. al IV-lea, descriu norme pentru viața comunităților creștine și menționează: „să nu omori copilul tău prin avort, nici să nu ucizi pe cel născut, căci orice embrion format care a primit suflet de la Dumnezeu va fi răzbunat dacă va fi ucis, pentru că a fost suprimat în chip nedrept” (VII.3.2).[4] Perspectivele patristice au fost întărite prin dispoziții canonice. Voi aminti câteva din sinoadele care au condamnat avortul prin canoanele lor.
Sinodul din Elvira (303) pedepsește avortul cu excomunicarea pe viață: „dacă o femeie, călcând legea căsătoriei zămislește în absența soțului, și după această nelegiuire ucide fructul acestei legături, nu va fi primită la împărtășanie până la sfârșitul vieții sale, căci a comis o dublă crimă”, iar dacă „o catehumenă a zămislit în mod adulterin și a împiedicat nașterea pruncului, ea nu va mai putea fi botezată până la sfârșitul vieții” (Canonul 63 și 68). Sinodul de la Ancira (314) a redus această pedeapsă la o perioadă de zece ani, în timp ce uciderea cu bună știință a unui om este pedepsită prin scoaterea din Biserică pe viață, iar pedeapsa pentru uciderea din culpă este de șapte sau cinci ani. Astfel, la acest sinod, avortul e considerat „mai puțin grav decât uciderea cu bună știință a unei persoane, dar mult mai grav decât uciderea din culpă”.[5]
Rațiunile invocate pentru astfel de pedepse vizează texte biblice, precum „să nu ucizi” (Exod 20:15), și convingerea, la fel de biblică, că făptura umană este, imediat ce a fost concepută, o „ființă vie”, un dar de la Dumnezeu. Dar creștinii au făcut mai mult decât să condamne avortul sau abandonul infantil, s-au implicat activ în îngrijirea pruncilor abandonați.
Benignus din Dijon a rămas cunoscut în istorie pentru generozitatea și caritatea sa față de cei bolnavi și în suferință. A fost martirizat în Epagny, la finele sec. al II-lea de o gloată revoltată, găsindu-l vinovat pentru că a ajutat, îngrijit și a protejat mai mulți copii infirmi care fuseseră salvați de la moarte în urma unor avorturi eșuate. La sfârșitul sec. al III-lea, Afra din Augsburg a dezvoltat o slujire dedicată copiilor abandonați ai prizonierilor, hoților, contrabandiștilor, piraților, ai sclavilor fugari și ai tâlharilor. Ea însăși o fostă prostituată, a purtat de grijă copiilor abandonați luându-i în casa ei. A format o rețea de adopție sacrificând tot ce avea, iar în cele din urmă a fost luată în vizor de autorități și martirizată sub persecuția sângeroasă declanșată de Dioclețian (303 d.Hr.).[6]
Împăratul creștin Valentinian a emis în 374 un decret prin care se preciza că toți părinții au responsabilitatea de a-și îngriji copiii, iar cei care-i vor abandona vor fi pasibili de pedepsele legii (Codul lui Iustinian 8.52.2). Influențat de Vasile cel Mare, episcopul Cezareei, Valentinain a declarat în mod oficial și ilegalitatea infanticidului (Codex Theodosius 9.41.1). Ulterior, împărații Onoriu și Teodosie II (împărați în sec. V) au hotărât ca toți copiii găsiți să fie anunțați în biserică, și dacă nimeni nu îi revendica, să poată fi păstrați de cel care i-a găsit. Oricine găsea un prunc trebuia să anunțe Biserica: în următoarea duminică acest fapt era anunțat de la altar, iar rudele erau așteptate să îl revendice. După zece zile în care nimeni nu l-a revendicat, cel care l-a găsit îl putea păstra și crește, pe baza martorilor și a episcopului care semna o declarație în acest sens. Orice revendicare ulterioară și acuză adusă împotriva părintelui adoptiv era pedepsită de către Biserică.[7] În colecția gloselor aflate în biblioteca St. Gall, datate între 534-556, se face distincție între orphanotrophium (case pentru copiii orfani de la vârsta de 4 ani în sus) și brephotrophium (grija pentru nou născuții abandonați și pentru copiii foarte mici). În 787 se înființează la Milan un spital pentru copiii abandonați, cu scopul de a preveni infanticidul celor născuți din relații extramaritale. Femeile necăsătorite nu îndrăzneau să expună public nou născutul și îl condamnau astfel la moarte.[8] În sec. al IX-lea, Sinodul de la Rouen (Franța) le cerea femeilor care au născut pe ascuns să lase copiii la ușa bisericii, care avea grijă de ei dacă nu erau revendicați de nimeni.[9]
Atacurile aduse împotriva Bisericii de către cei ce sunt pro-avort conțin dispreț, denigrare, acuza unui primitivism cultural. Cercetarea mărturiilor istorice consemnează modul în care creștinii au depășit primitivismul cultural al societăților antice, printr-o interiorizare a eticii creștine care susține sanctitatea vieții. În mod ironic, și criticii pro-choice se bucură de perspectiva creștină asupra vieții. Exemplele enumerate ne ajută să înțelegem că nu e suficient să condamnăm avortul sau abandonul infantil, ci să ne implicăm activ în sprijinirea familiilor care se luptă cu aceste probleme. Hristos a venit în lume prin întruparea Sa dintr-o fecioară, demonstrând faptic valoarea și sanctitatea vieții umane, atât pe perioada sarcinii, cât și după momentul nașterii.
[1] David A. Bosworth, Infant Weeping in Akkadian, Hebrew and Greek Literature (Winona Lake: Eisenbrauns, 2016), 93.
[2] Vezi Marc Huys, „The Spartan Practice of Selective Infanticide and its Parallels in Ancient Utopian Tradition” , Ancient Society 27 (1996): 47-74.
[3] Alvin J. Schmidt, Cum a schimbat creștinismul lumea (Alba Iulia: Reîntregirea, 2018), 74.
[4] Vezi Ioan I Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. 1: Canonul apostolic al primelor secole (Sibiu: Deisis, 2008), 566, 713.
[5] Jean-Claude Larchet, Etica procreației în învățătura Sfinților Părinți, trad. din fracnceză de Marinela Bojin (București: Sofia, 2003),
[6] George Grant, Third Time Around: A History of the Pro-life Movement from the First Century to the Present (Brentwood: Wolgemuth & Hyatt, 1991), 27-28.
[7] Gerhard Uhlhorn, Christian Charity in the Ancient Church (New York: Charles Scribner’s Sons, 1883), 386.
[8] Michael Obladen, „Exposed and Abandoned: Origins of the Foundling Hospital”, Neonatology 120 (2023): 135.
[9] Alvin J. Schmidt, Cum a schimbat creștinismul lumea, 72.
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter