„Credința pe care o avem împreună”

În meditația de ieri, am văzut că Maria întâmpină cu credință vestea bună care îi este adusă de îngerul Gabriel. Ce se va întâmpla de acum încolo însă? Oare nu va fi Maria cuprinsă de îndoială? Maria aș fi putut să își spună, după plecarea îngerului, că totul a fost o iluzie… Cine a mai auzit ca o fecioară să nască? Dar nu, nu se întâmplă așa, după cum observăm în episodul următor, consemnat în Evanghelia după Luca 1:39-55.

Iată cum începe următorul tablou al nașterii: „Maria s-a sculat chiar în zilele acelea și a plecat în grabă spre munți, într-o cetate a lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharia și a urat de bine Elisabetei. Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei, i-a săltat pruncul în pântece și Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt. Ea a strigat cu glas tare: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău. Cum mi-a fost dat să vină la mine maica Domnului meu? Fiindcă, iată, cum mi-a ajuns la urechi glasul urării tale, mi-a săltat pruncul în pântece de bucurie. Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea Domnului se vor împlini” (v. 39-45).

Am citat pe larg cuvântul de întâmpinare al Elisabetei, pentru că acesta vine ca o confirmare atât de dorită a mesajului pe care Maria l-a primit din partea Domnului. Observăm că Maria nu apucă să îi relateze Elisabetei revelația primită. Elisabeta o primește în mod direct, prin Duhul Sfânt, motiv pentru care cuvintele ei risipesc orice îndoială din inima Mariei.

Cred că este aici o aplicație deosebit de importantă pentru noi: credința se hrănește prin Cuvântul lui Dumnezeu, dar, în același timp, credința se întărește în mijlocul comunității, în părtășia cu ceilalți. Credința Mariei este cimentată prin binecuvântarea rostită în dreptul ei de Elisabeta. Pentru că mai există o persoană care a avut parte de aceeași revelație, Maria știe că nu se înșală.

Acesta este unul dintre motivele pentru care avem nevoie de părtășia cu ceilalți credincioși. Nu ca să bifăm prezențe în catalog și să credem, precum fiul cel mare, că simpla prezență în casa Tatălui, mai mult sau mai puțin chinuită, este suficientă. Ne întâlnim, printre altele, ca să ne întărim credința noastră, dar și pe a fraților și a surorilor noastre. Gândul acesta este regăsit în Iuda, v. 20: „Dar voi, preaiubiților, zidiți-vă sufletește pe credința voastră preasfântă (…).” Același adevăr este ilustrat atât de frumos și cald și de apostolul Pavel, în partea de început a Epistolei către Romani: „Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră, sau, mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credința pe care o avem împreună și voi și eu” (Romani 1:11-12).