Ancora – devoțional din Evrei 6

Viața noastră este adeseori, pe bună dreptate, asemănată cu o corabie care navighează pe mare; „marea vieții”, după cum obișnuim să spunem! Ce îi va oferi stabilitate atunci când această „mare a vieții” devine furtunoasă? Atunci când plutim în derivă, proiectați în toate direcțiile de oameni, de circumstanțe, de istorie, care este realitatea în care ne vom înfige ancora?

Cei mai mulți o vor înfige, la fel ca marinarii, pe fundul mării. O vor înfige în acest pământ. Această înfigere a ancorei în pământ poate să ia o mulțime de forme. Poate să fie vorba despre banii și averea pe care le-am agonisit. Poate să fie vorba despre poziția socială pentru care am luptat. Poate fi vorba și despre cultura vastă și cunoașterea enciclopedică pe care am dobândit-o. Unii se bazează chiar pe trupul lor sănătos sau frumusețea fizică. De cele mai multe ori, este vorba despre o combinație a acestor factori.

Există însă momente în care chiar pământul în care ne-am aruncat ancora începe să se clatine (vezi Evrei 12:27). Momente în care toate lucrurile pământești de care ne-am legat speranța, în care ne-am înfipt ancora până atunci, nu mai oferă nicio stabilitate. Mai avem vreo speranță atunci? Autorul epistolei către Evrei răspunde cu un „da” apăsat! Acesta vorbește în cap. 6 despre o ancoră a sufletului (v. 19). Aceasta este o ancoră deosebită de toate celelalte pentru simplul fapt că nu este înfiptă în pământul acesta, ci este înfiptă în ceruri. Aceasta „pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntru a templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte Mergător, când a fost făcut „Mare Preot” în veac, după rânduiala lui Melhisedec” (vezi v. 19-20). De ce este cea mai sigură ancoră?

În primul rând, pentru că se bazează pe promisiunile pe care le-a făcut Dumnezeu: „De aceea și Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moștenitorilor făgăduinței nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ; pentru ca prin două lucruri care nu se pot schimba și în care este cu neputință ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare (…)” (vezi v. 17-18).

În al doilea rând, pentru că se bazează pe lucrarea desăvârșită a Domnului Isus Hristos, Marele nostru Preot. Nădejdea noastră nu este în propriile noastre realizări, ci în lucrarea lui. Nu ne bazăm nici pe noi, nici pe oameni sus-puși, ci pe Cel înălțat la dreapta lui Dumnezeu.

În al treilea rând, după cum spuneam, pentru că se bazează pe realitățile cerești, nu pe cele pământești. Am putea spune, bazați pe cuvintele din Evrei 6, că viața noastră este ancorată în tronul lui Dumnezeu. Pământul se clatină și se va mai clătina, dar tronul și împărăția lui Dumnezeu, niciodată.

P. S. Vă recomand să priviți minunata sculptură a ancorei aruncate în sus, ancoră ce învinge forța gravitației, sculptură realizată de Liviu Mocan. În general, ancora e grea și cade pe fundul mării, unde se înfige. A noastră însă se înalță și ajunge până la tronul lui Dumnezeu. Cum se înalță? Prin credință!