O femeie nemângâiată – devoțional din 2 Samuel 13

Iată-l pe Amnon, fiul lui David, care se îndrăgostește de sora sa vitregă, Tamar. „Iubesc pe Tamar”, va ajunge el să mărturisească (vezi v. 4). Textul însă dovedește că ceea ce el numește iubire este mai degrabă obsesie sexuală. Odată ce impulsurile fizice îi sunt satisfăcute, Amnon „a urât-o mai mult decât o iubise” (vezi v. 15). Psihologii ar putea, cu siguranță, să ne explice detaliat mecanismul acestor reacții.

Iată-l și pe Ionadab, prietenul și vărul lui Amnon, demn și el de un portret psihologic detaliat. Textul îl descrie foarte succint: „Și Ionadab era un om foarte șiret” (vezi v. 3). Acel prieten – oare de câte ori nu am dat și noi de astfel de prieteni? – care te ajută să obții ceea ce îți dorești. Trebuie doar să îi spui și el îți face planul. Doar să spui ce te doare, iar el sare cu ideea salvatoare. Doar să îi mărturisești, iar el te va „rezolva” cu pilele lui. Prietenul descurcăreț care se ține ca scaiul de neamurile lui regale. E lângă Amnon, foarte sensibil la drama lui. Practic, toate ororile petrecute în acest capitol prind viață mai întâi în mintea lui Ionadab. El îl învață pe Amnon, „ca un tată grijuliu”, ce are de făcut. Mai târziu va fi lângă David, sensibil la groaza acestuia și liniștindu-l (vezi v. 32-33, 35). Omul căruia pare să îi pese de tine, dar care nu cunoaște empatia, ci doar interesele. Domnul să ne păzească de „ionadabi”! Dar, destul cu el…

Pentru că pe scenă intră Absalom, fratele bun al Tamarei, frate vitreg cu Amnon și, evident, fiu al lui David. De aici încolo, el va ocupa scena de-a lungul mai multor capitole. Acesta află de mișelia cumplită pe care Amnon a săvârșit-o. În momentul în care își vede sora plângând și țipând, cu haina sfâșiată, știe că lucrurile nu pot rămâne așa. Că ceva trebuie făcut și că va fi făcut! Dar nu pe grabă. După cum vom vedea în capitolele următoare, Absalom este conștient că succesul presupune timp și pregătire minuțioasă. Absalom este omul care amână, care „coace” bine planurile, dar care NU uită. El este cel care, peste doi ani, când lumea (lume care, evident, nu o include pe Tamar!) începuse să uite de tragedia consumată, va înfăptui dreptatea, ucigându-l pe Amnon.

Dar Tamar? Noi dorim să știm ce s-a întâmplat cu Tamar! Textul sintetizează continuarea vieții ei într-una dintre cele mai  triste fraze din întreaga Scriptură: „Și Tamar, nemângâiată, a locuit în casa fratelui său Absalom” (vezi v. 20). Nemângâiată! Violatorul o urăște și o alungă, iar fratele, care ar putea să o mângâie, o îndeamnă doar „să tacă și să nu se prea treacă cu firea… din pricina aceasta” (vezi v. 20). Ca și cum „ai sufla să treacă” peste rana deschisă unui om operat fără anestezice. Nu, „pricina aceasta” nu e o pricină pentru care „să nu te treci cu firea.” Te treci și este normal să fie așa. Așa rămâne consemnată Tamar în istorie, ca femeia „nemângâiată.” Mai târziu, Rahela „nu voia să fie mângâiată” (vezi Matei 2). Poate că Tamar ar fi vrut, dar nu a fost cine să o facă.

Îngăduiți-mi câteva scurte observații finale:

În primul rând, observați că Biblia nu trece cu vedere momentele rușinoase din istoria lui Israel și, după cum vedem în Noul Testament, nici din istoria bisericii. Biblia rămâne o carte onestă, ancorată în realitate.

În al doilea rând, observăm că textul biblic nu trece cu vederea traumele femeilor. Am fi tentați să spunem că naratorul nu prezintă relatarea aceasta decât cu scopul de a explica tensiunile ulterioare ce apar între Absalom și David, dar nu este așa. Textul ne cheamă să empatizăm cu Tamar. Tamar cea „nemângâiată”. Nu este însă suficient să empatizăm cu o persoană dintr-un text. Trebuie să pășim în afara textului și să aducem mângâiere „Tamarelor” de azi, cu înțelepciune, cu discernământ, acolo unde avem căderea și este potrivit să o facem. Natura tragediei este adeseori diferită, problemele sunt variate, dar nevoia de mângâiere este aceeași.

În al treilea rând, rămânem cu o întrebare: ce face tatăl acestei tinere? Ce face împăratul David? Nu ajunge vestea la el? Ba da! „Împăratul David a aflat toate aceste lucruri și s-a mâniat foarte tare” (vezi v. 21). Atât? Atât. Cred că nu ne este foarte greu să înțelegem de ce. Capitolele 11 și 12 ne oferă răspunsul. Deși David se pocăise, fiul lui, Amnon, îi pune din nou o oglindă mare înainte. Nu e suficient să vezi căderea. Trebuie să ai autoritatea, căderea morală de a mustra. E foarte dificil atunci când o pierzi, mai ales dacă ești împărat. David își amintește că a răpit „mielușeaua” care nu îi aparținea, iar fiul lui îi călca acum pe urme. Tocmai de aceea, nu putem să încheiem decât cu îndemnul de ieri: „Vegheați!”