Magistrala către utopie – Despre alegerile cu care se confruntă Occidentul (1)

“Zi de zi, lună de lună, îndoială după îndoială, legea și ordinea devin fascism, educația – constrângere, munca – alienare, revoluția – sport, plăcerea – un privilegiu de clasă, marijuana – o buruiană inofensivă, familia – o seră înăbușitoare, belșugul – asuprire, succesul – o boală socială, sexul – un trecut inocent, tinerețea – un tribunal permanent, maturitatea – noua senilitate, disciplina – un atac asupra personalității; creștinismul… și occidentul… și pielea albă.”

—Jean Raspail, The Camp of the Saints

În anumite moduri, lista lui Anton pare a fi o variație a litaniei descrise în pasajul lui Jean Raspail din “Camp of the Saints” (1973) pe care l-am citat ca epigraf. Acel roman dystopian înfățișează o lume în care civilizația occidentală este depășită numeric și distrusă de imigrația nestăvilită a lumei a treia. Descrie un suicid cultural în masă unde demografia este transformată în armă și folosită ca un instrument de retribuție. Este evident că în această apocalipsă este inutilă coliziunea dintre europeni și americani, în propria înlăturare. Au avut de înfruntat o răscruce existențială. Au ales extincția, dantelată cu emoția virtuții superioare, în locul supraviețuirii.

Deși a fost publicată în anii ‘70, “Camp of the Saints” are o notă contemporană distinctivă. Ibram X. Kendi nu e un personaj din cartea lui Raspail, dar ar putea la fel de bine să fi ieșit dintre paginile ei. “Singurul remediu pentru discriminarea rasială”, a scris Kendi, “este discriminarea rasială. Singurul remediu pentru discriminarea din trecut este discriminarea din prezent. Singurul remediu pentru discriminarea din prezent este discriminarea viitoare.” Cu alte cuvinte, Kendi recomandă discriminarea datorită rasei azi, mâine și pentru totdeauna. Discrepant, Raspali scrie:

“Este bine cunoscut faptul că rasismul vine în două forme: cel practicat de albi – odios și inexcuzabil, oricare ar fi motivele lui – și cel practicat de negri – destul de justificat, oricare i-ar fi excesele, din moment ce este doar expresia unei răzbunări îndreptățite; și este treaba albilor să fie răbdători și înțelegători.”

Acest sistem rasial de distribuire a posturilor este un totem uriaș care tronează asupra răscrucilor întâlnite. Un altul este hipertrofia sexuală anti-sexuală, care a devenit o trăsătură curioasă a contextului nostru cultural. În 1994, Irving Kristol a scris un eseu importat numit “Contraculturile”. În el a declarat următoarele: ”Eliberarea sexuală este întotdeauna aproape de vârful agendelor contraculturale – deși formele pe care eliberarea le ia pot varia, uneori destul de mult.” Costumele și retorica se schimbă, însă sfârșitul este mereu același: un atac asupra instituțiilor definitorii a civilizației noastre. “Mișcarea de eliberare a femeilor”, continuă Kriston, “este o altă trăsătură întâlnită în toate mișcările contraculturale – eliberarea de soți, eliberarea de copii, eliberarea de familie. Într-adevăr, scopul real al acestor diferite mișcări sexuale neortodoxe este de a detrona familia ca instituție centrală a societății umane, citadela ortodoxiei.”

În “Eros și civilizație” (1966), gurul marxist contracultural, Herbert Marcuse, a oferit o ilustrație a tezei lui Kristol avant la lettre. Mărșăluind împotriva “tiraniei sexualității procreative”, Marcuse îi sfătui pe adepții săi să se reîntoarcă la o stare de “narcisism primar” și a preamărit bucuriile “preversității polimorfe”. Suntem acolo deja? “Creșteți și înmulțiți-vă”, ne sfătuiește cartea Genezei. Marcuse a încercat să înregimenteze o sexualitate programată, nerodnică în campania sa împotriva “capitalismului” și a stabilimentului cultural: sterilitatea ca deziderat revoluționar. Pe atunci, decretul părea radical, însă autonom – o altă efuziune excentrică a mediului academic. În prezent, este o problemă mentală larg răspândită, o evanghelie acceptată și propovăduită de profesori, de mass-media și legislatori. Chiar în timp ce scriu toate acestea, National Women’s Law Center a declarat pe Twitter că “Oamenii de toate genurile au nevoie de avorturi.” Câte lucruri au trebuit să meargă prost pentru cineva, probabil femeie, pentru ca să poată face acest anunț? “Toate genurile”, cu siguranță. Îmi amintesc de observația lui Voltaire, care spune: “Cei care te pot face să crezi absurdități te pot face să comiți atrocități.”

În “The Catholic Tradition and the Modern State” (Tradiția catolică și statul modern – n.t.) (1916), istoricul Christopher Dawson a scris că “Nu libertatea, ci puterea este adevărata însușire a civilizației moderne. Omul a câștigat infinit în controlul său asupra naturii, însă a pierdut controlul asupra vieții sale individuale.” Cred că lucrul acesta este adevărat. Există atât o dimensiune politică, cât și tehnică sau științifică a fenomenului pe care îl descrie Dawson.

În Occident, de la așa-numita mișcare “progresivă” a anilor 1910, am asistat la ascensiunea unei elite birocratice care a absorbit din ce în ce mai mult prerogativele puterii de la corpurile legislative. În SUA, de exemplu, Articolul I al Constituției acordă toată puterea legislativă Congresului. Însă, de mai multe decenii, americanii au fost guvernați mai puțin de legi adoptate corespunzător de reprezentativii lor din Congres și mai mult de o adunătură de agenții normative. Membrii acestor grupuri nu sunt aleși de nimeni și, de obicei, lucrează în afara cercetării publicului; și totuși, decretele lor au puterea legii. În 1940, James Burnham avertiza asupra perspectivei unei “revoluții manageriale” care va realiza prin birocrație ceea ce politica tradițională a falimentat în a produce. Deceniile trecute de atunci au confirmat extraordinara creștere a acestui monstru, a multiplicării neverificate a agențiilor și puterilor sale și atingerea invazivă a tentaculelor sale în detaliile vieții de zi cu zi. Suntem azi, într-o măsură greu de calculat, conduși de acest “stat administrativ”.

Roger Kimball, New Criterion

Sursa foto: Photo by Birmingham Museums Trust on Unsplash