De-ale metaversului

În urmă cu două săptămâni, New York Times a publicat un articol în care explica „metaversul” inocenților ca mine. Nu știu despre voi, dar mie personal mi-au prins bine explicațiile lui Brian X. Chen, care scrie că în metavers, „realitatea virtuală servește ca o platformă în care poți trăi o a doua viață online. În realitatea virtuală, îți pui o cască și ești cufundat într-un mediu 3D, porți controlere de detectare a mișcării pentru a interacționa cu obiecte virtuale și folosești un microfon pentru a comunica cu ceilalți.”

Aproape că sună a ceva demn de satira lui Jonathan Swift, un soi de laputani, care trebuiau loviți de un „pocnitor” pentru a-i scoate din abstractizările lor. La căutarea “căști 3D” internetul îți afișează imagini cu oameni ai căror ochi și urechi sunt acoperite de un dispozitiv elegant care ascunde în întregime lumea ce le stă înainte și totuși mâinile lor flutură în aer. Este greu de apreciat cât de interesant trebuie să fie acolo pentru ei, fiindcă par atât de neștiutori. Imaginează-ți o cameră plină de astfel de oameni, fiecare dintre ei ocupând spațiu, dar fiecare absent. Big Tech investește sute de miliarde de dolari în speranța că acest tip de tehnologie va fi următorul trend, precum telefonul inteligent sau computerul personal de odinioară sau de ce nu, chiar internetul însuși. Mai departe, Chen citează un expert în aceste probleme, un capitalist de risc pe nume Matthew Ball: „Se trece la ceea ce oamenii numesc computering ambiental. Scopul este de a pătrunde în interiorul computerului, mai degrabă decât de a-l accesa. Este despre a fi mereu online, mai degrabă decât a avea întotdeauna acces la o lume online.”

Investițiile uriașe îi conduc pe tineri către o lume artificială, iar profiturile pentru aceste companii sunt le raison d’etre. Și putem anticipa că metaversul va crea dependență. Aceste companii implementează deja algoritmi bazați pe acțiunile noastre personale online, pe achizițiile noastre, pe vizitele noastre de pe diferite site-uri, etc. Cel puțin un scriitor a susținut că inteligența artificială ne controlează deja. „Automatizarea cunoașterii noastre și puterea predictivă a tehnologiei de a ne monetiza comportamentul și însăși gândirea noastră, ne transformă nu doar societățile și interacțiunea noastră ci și neurochimia noastră”, scrie Ayad Akhtar. 

Dar oare chiar ne dorim să fim „parte din computerul” care ne folosește? Sau vasalitatea realității virtuale decide astfel de lucruri pentru noi? 

Oare ce ne dorim cu adevărat de la tinerii noștri, dacă nu oameni cu viziune și încredere, dornici să se ridice și să spună adevărul, care, așa cum spune Aristotel în Retorică, este cea mai puternică convingere? Metaversul este de o sofisticare pură, măgulirea unei audiențe pe care în același timp o și captivează (la propriu). Totuși există un anumit schadenfreude în știri, care anunță că acțiunile Meta sunt în cădere liberă. 

Pe de altă parte, deschizând ochii și revenind cu picioarele pe pământ, există încă tineri care vorbesc în numele lui Dumnezeu și care duc mai departe valorile creștine. Dar unde sunt miliardele investite în dedicarea lor?

Glenn Arbery, The Imaginative Conservative

Sursa foto: Photo by Maxim Hopman on Unsplash