Zece principii ale conservatorismului (II)

7. În al șaptelea rând, conservatorii sunt convinși că libertatea și proprietatea sunt strâns legate. Separă proprietatea de posesia privată, iar Leviatanul devine stăpânul tuturor. Pe fundația proprietății private se construiesc marile civilizații. Cu cât este mai răspândită posesia proprietății private, cu atât mai stabilă și mai productivă este o comunitate. Nivelarea economică, susțin conservatorii, nu este un progres economic. Câștigul și investiția nu sunt scopurile principale ale existenței umane, dar sunt o bază economică solidă pentru persoană, familie și comunitate.

Sir Henry Maine susține cu tărie proprietatea privată, spre deosebire de proprietatea comună: „Nimeni nu are libertatea de a ataca mai multe proprietăți și de a spune în același timp că prețuiește civilizația. Istoria celor două nu poate fi despărțită”. Pentru că instituția proprietății mai multor persoane – adică a proprietății private – a fost un instrument puternic pentru a-i învăța pe bărbați și femei responsabilitatea, pentru a oferi motive de integritate, pentru a susține cultura generală, pentru a ridica omenirea, pentru a oferi timp liber pentru a gândi și libertate de acțiune. A putea păstra roadele muncii proprii, a putea vedea că munca proprie se permanentizează, a putea lăsa moștenire posterității proprietatea proprie, a putea trece de la condiția naturală de sărăcie cruntă la siguranța unei realizări durabile, a avea ceva care este cu adevărat al tău – acestea sunt avantaje greu de negat. Conservatorul recunoaște că posesia proprietății fixează anumite îndatoriri asupra posesorului; el acceptă cu bucurie aceste obligații morale și legale.

8. În al optulea rând, conservatorii susțin comunitatea voluntară, așa cum se opun colectivismului involuntar. Deși americanii au fost puternic atașați de intimitate și de drepturile private, ei au fost, de asemenea, un popor care s-a remarcat printr-un spirit comunitar de succes. Într-o comunitate autentică, deciziile care afectează cel mai direct viața cetățenilor sunt luate la nivel local și în mod voluntar. Unele dintre aceste funcții sunt îndeplinite de organisme politice locale, altele de asociații private: atât timp cât sunt păstrate la nivel local și sunt marcate de acordul general al celor afectați, ele constituie o comunitate sănătoasă. Dar atunci când aceste funcții trec, prin omisiune sau uzurpare, la autoritatea centralizată, atunci comunitatea este în mare pericol. Tot ceea ce este benefic și prudent în democrația modernă este făcut posibil prin voința cooperantă. Dacă, în numele unei Democrații abstracte, funcțiile comunității sunt transferate unei puteri politice îndepărtate, atunci adevărata guvernare prin consimțământul celor guvernați cedează locul unui proces de standardizare ostil libertății și demnității umane.

Căci o națiune este la fel de puternică precum numeroasele mici comunități din care este compusă. O administrație centrală sau un corp de manageri și funcționari publici, oricât de bine intenționați și de bine pregătiți ar fi, nu pot conferi dreptate, prosperitate și liniște unei mase de bărbați și femei lipsiți de responsabilități proprii. Acest experiment a mai fost făcut și înainte și a fost dezastruos. Îndeplinirea îndatoririlor noastre în comunitate este lucrul care ne învață prudența, eficiența și caritatea.

9. În al nouălea rând, conservatorul percepe necesitatea unor restricții prudente asupra puterii și asupra pasiunilor umane. Din punct de vedere politic, puterea este abilitatea de a face ce vrea cineva, indiferent de voința semenilor săi. Un stat în care un individ sau un grup mic este capabil să domine fără control voința semenilor săi este un despotism, indiferent dacă este numit monarhic, aristocratic sau democratic. Atunci când fiecare persoană pretinde că este o putere în sine, societatea cade în anarhie. Anarhia nu durează niciodată mult timp, fiind intolerabilă pentru toată lumea și contrară faptului ineluctabil că unele persoane sunt mai puternice și mai inteligente decât vecinii lor. Anarhiei îi succede tirania sau oligarhia, în care puterea este monopolizată de foarte puțini.

Conservatorul se străduiește să limiteze și să echilibreze puterea politică astfel încât să nu apară anarhia sau tirania. Cu toate acestea, în fiecare epocă, bărbații și femeile sunt tentați să răstoarne limitele puteri de dragul unui avantaj temporar închipuit. Este caracteristic radicalului faptul că el consideră puterea ca fiind o forță în folosul binelui – atât timp cât puterea cade în mâinile sale. În numele libertății, revoluționarii francezi și ruși au abolit vechile limitări ale puterii, dar puterea nu poate fi abolită; ea ajunge întotdeauna în mâinile cuiva. Acea putere pe care revoluționarii o considerau opresivă în mâinile vechiului regim a devenit de multe ori la fel de tiranică în mâinile noilor stăpâni radicali ai statului.

Cunoscând natura umană ca fiind un amestec de bine și de rău, conservatorul nu-și pune încrederea în simpla bunăvoință. Restricțiile constituționale, controalele și echilibrele politice, aplicarea adecvată a legilor, vechea rețea complexă de restricții asupra voinței și a apetitului – acestea sunt aprobate de conservator ca instrumente ale libertății și ordinii. Un guvern just menține o tensiune sănătoasă între pretențiile autorității și pretențiile libertății.

10. În al zecelea rând, conservatorul care gândește înțelege că permanența și schimbarea trebuie să fie recunoscute și reconciliate într-o societate sănătoasă. Conservatorul nu se opune îmbunătățirii sociale, deși se îndoiește că există o forță precum un Progres mistic care să lucreze în lume. Atunci când o societate progresează în anumite privințe, de obicei ea este în declin în alte privințe. Conservatorul știe că orice societate sănătoasă este influențată de două forțe, pe care Samuel Taylor Coleridge le-a numit Permanența și Progresul său. Permanența unei societăți este formată din acele interese și convingeri durabile care ne oferă stabilitate și continuitate; fără această Permanență, izvoarele adânci se ruinează, societatea alunecând în anarhie. Progresul unei societăți este format din acel spirit și acel corp de talente care ne îndeamnă la reforme și îmbunătățiri prudente; fără acest progres, un popor stagnează.

De aceea, conservatorul inteligent se străduiește să reconcilieze pretențiile Permanenței și pretențiile Progresului. El crede că liberalii și radicalii, orbi la pretențiile juste ale Permanenței, ar pune în pericol moștenirea care ne-a fost lăsată, în încercarea de a ne grăbi spre un Paradis Terestru dubios. Pe scurt, conservatorul este în favoarea unui progres rațional și temperat; el se opune cultului Progresului, ai cărui adepți cred că tot ce este nou este în mod necesar superior celor vechi.

Schimbarea este esențială pentru corpul social, motivează conservatorul, așa cum este esențială pentru corpul uman. Un corp care a încetat să se reînnoiască a început să moară. Dar, pentru ca acel corp să fie viguros, schimbarea trebuie să se producă într-un mod regulat, armonizându-se cu forma și natura acelui corp; altfel, schimbarea produce o creștere monstruoasă, un cancer, care își devorează gazda. Conservatorul are grijă ca nimic într-o societate să nu fie vreodată în întregime vechi și ca nimic să nu fie în întregime nou. Acesta este mijlocul de conservare a unei națiuni, așa cum este mijlocul de conservare a unui organism viu. Cât de multă schimbare necesită o societate și ce fel de schimbare depinde de circumstanțele unei epoci și ale unei națiuni.

Iată, așadar, zece principii care s-au impus pe parcursul celor două secole de gândire conservatoare modernă. Alte principii la fel de importante ar fi putut fi discutate aici: înțelegerea conservatoare a justiției, de exemplu, sau viziunea conservatoare asupra educației. Dar astfel de subiecte, pentru că timpul trece, trebuie să le las în seama investigațiilor dumneavoastră.

Marea linie de demarcație în politica modernă, obișnuia să sublinieze Eric Voegelin, nu este o diviziune între liberali pe de o parte și totalitariști pe de altă parte. Nu, de o parte a acestei linii se află toți acei bărbați și acele femei care cred că ordinea temporală este singura ordine, că nevoile materiale sunt singurele lor nevoi și că pot face ce vor cu patrimoniul uman. De cealaltă parte a acestei linii se află toți acei oameni care recunosc o ordine morală durabilă în univers, o natură umană constantă și îndatoriri înalte față de ordinea spirituală și de ordinea temporală.

Un eseu de Russell Kirk

Citește prima parte aici: Zece principii ale conservatorismului (I)