Tom Holland, Dominion: Nietzsche avea dreptate

Însă concluzia este aceasta: este greu să supra-apreciezi importanța cărții lui Holland, “Creștinismul: Istoria unei idei și a modului în care aceasta ne-a modelat lumea”. Subtitlul ne dezvăluie tema principală. El construiește o pledoarie ușor de citit și extraordinar de bine documentată, arătând felul în care valorile centrale și prioritățile culturii occidentale, moderne și seculare provin din creștinism. Chiar și acum, când majoritatea claselor educate au abandonat creștinismul și când religia este în declin vertiginos, creștinismul are o influență de lungă durată și generalizată, astfel încât nu putem condamna biserica pentru eșecurile ei fără a apela la credința și învățăturile creștine în acest scop.

O singură modalitate de a trăi

Holland ne oferă o expunere întinsă, dar accesibilă, a ideii de bază susținută prima dată de Friedrich Nietzsche (1844-1900). Nietzsche a văzut intelighenția europeană respingând creștinismul și autoproclamându-se gânditori liberi științifici, care își propuneau să trăiască fără Dumnezeu. Însă, argumentează el, încă credeau în drepturile omului, în demnitatea egală a fiecărei persoane, în valoarea intrinsecă a săracilor și a celor slabi și în necesitatea de a-i îngriji și de a-i apăra pe toți. Susțineau că dragostea este valoarea supremă și că ar trebui să-i iertăm pe dușmanii noștri. Credeau în absoluturi morale – că anumite lucruri sunt rele și anumite lucruri sunt bune – și că, în special, asuprirea celor lipsiți de putere era greșită.

Însă, susținea Nietzsche, toate aceste idei erau proprii creștinismului. Ele nu s-au format în culturile orientale, iar grecii și romanii le-au considerat hilare și de neînțeles, încă de când le-au auzit. Holland arată că străvechile culturi ale rușinii și onoarei ale Europei păgâne – ale anglo-saxonilor, ale francilor și ale germanilor – credeau că etica creștină a iertării dușmanilor și a ajutorării săracilor și a celor slabi nu putea funcționa cu niciun chip ca bază a societății. Aceste idei nu ar fi răsărit în mintea nimănui dacă nu ar fi avut o concepție despre un univers creat de un singur Dumnezeu personal, care a făcut toate ființele umane după chipul Său și care ne-a trimis Mântuitorul să trăiască și să moară din dragoste jertfitoare. Aceste idei puteau crește doar din solul unei astfel de perspective a lumii – într-una diferită nu ar fi avut niciun sens. Dacă am crede că suntem aici printr-un accident, printr-un proces de supraviețuire a celui mai adaptat, atunci nu pot exista absoluturi morale, iar atunci viața nu poate fi altceva decât puterea și stăpânirea celorlalți, nu dragoste. Aceasta, a declarat Nietzsche, este singura modalitate de a trăi, odată ce ești dispus să admiți că Dumnezeul creștin nu există.

Când Nietzsche a adus acest argument a fost declarat nebun. Lumea liberală și seculară a continuat să spună povestea că doar dacă depășim dominația bisericii – și lăsăm superstiția și fanatismul ei în spate – va putea fi lumea modernă în stare să pună capăt sclaviei, să descopere drepturile omului, știința empirică și libertatea sexuală.

Însă în ultimii 50 de ani, încet, dar sigur, intelectualii de top au demonstrat că Nietzsche avea dreptate.

Brian Tierney de la Cornell University a arătat că ideea unor drepturi universale ale omului și egalitatea fiecărui individ a fost dezvoltată nu de filozofii Iluminismului, ci de avocații canonului creștin al secolului al XII-lea, bazându-se pe Geneza și pe creația noastră după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Kyle Harper de la Universitatea din Oklahoma a arătat că ideea că fiecare persoană are un drept asupra corpului ei – și astfel sexul trebuie să fie absolut consensual – era un concept nou și surprinzător care a venit în lume prin creștinism. Istoricii (printre care și Holland) ne spun cum ultimul împărat păgân al Imperiului Roman, Iulian, a căutat să revigoreze păgânismul în ciuda creștinismului care se răspândea cu repeziciune. Însă păgânii îi disprețuiau pe săraci și pe cei slabi, în timp ce creștinii se devotau bolnavilor, orfanilor, săracilor și copiilor abandonați. Ca rezultat, masele se întorc la Cristos. Binefacerile față de cei nevoiași erau o caracteristică exclusivă a creștinismului.

Alți învățați (inclusiv Holland) arată că nașterea științei moderne a depins de perspectiva creștină a vieții, care privea lumea ca fiind reală, iar nu o iluzie (cum se întâmpla în Orient), o lume creată de o singură minte și care funcționează după legi universale.

Când vine vorba de problema sclaviei, registrele bisericii sunt amestecate. Mulți europeni au cucerit și colonizat folosindu-se de superioritatea credinței lor creștine ca de un mandat. Și bineînțeles, mare parte din biserica creștină a fost complice la comerțul cu sclavi africani. Cu toate acestea, Holland ne prezintă câteva fapte acceptate de majoritatea istoricilor. Unul este că sclavia a fost o realitate acceptată peste tot în lume. Astfel, de unde a provenit ideea că ar fi greșită? A provenit de la creștini ca Grigorie de Nyssa, care au citit ce spunea Biblia despre chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Al doilea este că, în timp ce emanciparea și abolirea se produceau lent, vârful de lance al acestor mișcări au fost grupuri creștine precum quakerii.

Holland, cu toate acestea, vrea să demonstreze că, deși oamenii încearcă să distorsioneze creștinismul și să îl folosească ca pe un mandat al abuzului și exploatării, acesta are o putere intrinsecă care se întoarce împotriva asupritorilor:

“În mod repetat, indiferent că treceau canalele de la Tenochtitlan, se stabileau în estuarele Massachusettsului sau se avântau adânc în Transvaal, încrederea care i-a determinat pe europeni să se considere superiori celor pe care îi cucereau era derivată din creștinism. Cu toate acestea, creștinismul era cel care le oferea celor colonizați și celor înrobiți o voce. Paradoxul era imens. Niciun alt cuceritor care și-a construit vreun imperiu nu a procedat ca slujitorii omului torturat și omorât din ordinele unui demnitar al imperiului colonizator. Niciun alt cuceritor nu a instaurat o emblemă a puterii atât de puternic ambivalentă încât să facă ca însăși noțiunea de putere să fie problematică.”

Sunt mult prea multe povești grozave și observații în cartea lui Holland pentru a le putea povesti aici. Învățăm că ideea de speranță, – credința în progresul istoric care se îndreaptă spre un apogeu al dreptății și păcii – este o idee specific creștină. Chiar conceptul de separare a bisericii de stat, necunoscut în alte culturi, nu a fost un concept impus bisericii de către lumea seculara, ci a fost dezvoltat de Augustin și îsi are rădăcinile în faptul că creștinismul este flexibil cultural și nu dictează în detaliu cum ar trebui oamenii să se îmbrace, să mănânce, să trăiască și să muncească. Holland chiar susține că mișcarea MeToo a fost o recapitulare a primei revoluții sexuale creștine, care a cerut ca bărbații să nu aibă standarde sexuale duble.

Întrebarea supremă

Doar la sfârșitul cărții, și chiar și atunci pe scurt, Holland pune o întrebare care plutește deasupra întregii cărți. Dacă este adevărat că aceste valori umaniste își au originea în crezul creștin, nu își vor pierde aceste valori din ce în ce mai mult sensul, devenind tot mai puțin convingătoare, într-o societate care abandonează credința? Holland declară:

“Dacă umanismul secular derivă nu din rațiune sau știință, ci dintr-un curs distinctiv al evoluției creștinismului, un curs care – în opinia a unui număr crescând de oameni din Europa și America – L-a omorât pe Dumnezeu, atunci cum pot fi valorile lui ceva mai mult decât umbra unui cadavru? Poate fi fundamentul moralității lui altceva decat un mit?”

Holland lasă întrebarea fără răspuns. Nu întreabă dacă individul secular poate fi moral și altruist, devotat altora – deoarece bineînțeles că poate fi. Întreabă dacă o întreagă societate poate rămâne fidelă unor valori, după ce a abandonat crezurile despre lumea pe care valorile respective se bazau.

Unii – cum ar fi Christian Smith în cartea “Atheist Overreach” și Charles Taylor în “Sources of the Self” și “A Secular Age” – se îndoiesc că aceste valori vor putea rezista dacă creștinismul slăbește. Robert Bellah, în “Habits of the Heart”, susține același lucru.

Putem să rămânem fideli valorilor umaniste dacă abandonăm din ce în ce mai mult credința în Dumnezeu? Ateul George Sciallabba, făcând o recenzie cărții lui Taylor, explică de ce această întrebare ar trebui cel puțin să ne demoralizeze:

“Perseverența în virtute cere uneori sacrificiu. Sacrificiul cere un fel de justificare transcendentală sau motivație, dintre care cea mai comună – și poate cea mai logică – este credința în existența lui Dumnezeu. Cel puțin asta susține circumspect Taylor. Din moment de libertatea modernă impune respingerea transcendenței, virtutea modernă este total condiționată. Putem fi buni pe termen lung fără Dumnezeu? Îndoielile lui Taylor sunt descurajatoare. Apoi, cel mai supărător lucru pentru mine: suspiciunea, puternică și plauzibilă, chiar dacă este exprimată cu tact, că idealurile pe care le prețuiesc cel mai mult sunt, la baza lor, insuficiente. Mărturisesc că nu vad nicio alternativa viețuirii cu această suspiciune poate pentru totdeauna.”

Tom Holland demontează mituri despre creștinism și secularism în fiecare capitol. Nu lasă, sub nicio formă, biserica să scape neadmonestată pentru eșecurile ei nenumărate. Nici nu lasă oamenii seculari să trăiască cu iluzia că valorile lor sunt autoevidente, rezultatul rațiunii și al investigației științifice.

Dacă ambele părți s-ar lăsa mustrate de Holland, conversațiile viitoare ar fi mai rodnice și mai înrădăcinate în realitate.

Tim Keller, The Gospel Coalition