Tinerețe, haină grea!

Totuși, oricât ne-am dorit, nu am putut dribla anotimpurile vieții. A trebuit să ne trăim primăvara tinereții, așa cum a fost ea, cu bucuriile și limitele ei. Când ne credeam „prea mari”, aveau grijă părinții să ne trezească la realitate, dascălii ne aminteau că suntem elevi, nu șefii lor, societatea, în general, nu se grăbea să ne pună deputați și senatori la 22 de ani. S-au făcut și greșeli, admit, dar, per total, trebuia să mergem pe drumul pe care merge orice om, eram forțați și binecuvântați să ne trăim tinerețea.

Înaintașii noștri au știut că nu e bine și nu putem sări direct din copilărie în maturitate, că nu poți sări de la vârsta inocenței la cea a provocărilor vieții, fără a amortiza saltul utilizând etapa de tampon a tinereții. Există o mulțime de reglaje și ajustări ce trebuie făcute între copilărie și maturitate și, tocmai din acest motiv, tinerețea nu e o joacă. E perioada setărilor existențiale!

Astăzi, în Generația Z, lucrurile s-au schimbat. Trăim ciudatul paradox al copiilor-adulți și al adulților-copii! Tinerii s-au evaporat! Sau mare parte din ei… Cum așa?

Ne-am deprins, în trend cu moda vremii, să-i tratăm pe copii ca pe adulți. Așa zice societatea și, dacă toți zic așa, înseamnă că e bine. E bine să le dai telefoane de ultimă generație când și unde vor ei, e bine să-i lași la petreceri cu clasa (da, petreceri) în urma cărora copii de 12-13 ani – băieți și fete – intră în comă alcoolică, e ok să fie expuși la violență prin filme horror sau vizionările unor clipuri cu accidente, sinucideri și atacuri teroriste, pornografia este educație, e ok să nu le faci observație fetelor de 11 ani care vorbesc mai porcos decât pușcăriașii, nu e nimic dacă copiii fumează cot la cot cu părinții, bătăile în școală sunt perfect normale – inclusiv profesorii o pot încasa dacă e cazul –, gagicăreala în văzul lumii nu mai deranjează pe nimeni, creșterea numărului de adolescente care fac avorturi nu ne mai sperie etc.

Asta e minunata lume nouă, o lume în care adolescenții și tinerii sunt hârșâiți cu toată zgura și rebuturile maturității. E drept, mai iau și câte ceva bun din lumea adulților, dar atracția principală rămâne de partea întunecată a „celor mari”. Nu e de mirare că, pierzându-se tandrețea și gingășia vieții, se pierde și tinerețea odată cu acestea. La urma urmei, tandrețea și tinerețea au aceeași rădăcină etimologică – latinescul tener –, ceea ce confirmă că tinerii ar trebui să fie delicați, atenți, sensibili, soft, pudici.

Aceste calități îi pregătesc pe tineri pentru lumea, adeseori crudă, a maturității. În ce sens? Bagajul tandreței, acumulat în tinerețe, ar trebui să ne pregătească să ne trăim viața adultă într-un mod responsabil, fiind oameni, având caracter, având inimi vii. Nu să o trăim sub imperiul pragmatismului, după legile junglei, în robia materialismului rece și a gratificării imediate, tipic animalice.

Dar de unde responsabilitate și caracter? Copiii-adulți ajung să fie, cât ai clipi, adulți-copii! E fenomenul invers! Oamenii în toată firea, la treizeci de ani, încep să se poarte ca niște copii – nu doar că se joacă pe calculator mai mult decât pruncii, dar gândirea lor, asumarea responsabilităților, substanța discuțiilor… toate lasă de dorit. Nu mai zic că mulți habar nu au cum să mai curteze o fată! O iau, fie cu versete biblice, la limita unui delir religios, fie cu povești mondene de doi lei!

Generația de azi își dorește mult maturitatea și, când ajunge biologic acolo, se refugiază în copilărie pentru că nu știe ce să facă. Sărind peste tinerețe, a ratat etapa reglajului. Iată problema! Iată paradoxul!

Știu. Vreți soluția! Și eu o vreau, dar nu există soluții simple la o astfel de problemă. Cred că familiile ar trebuie să le pună copiilor o „frână sfântă” în goana lor după maturitate. Să-i oprească din prea-timpuria hârșâială a vieții adulte! Tinerii infantili trebuie lăsați din brațe. Dădăceala le rezolvă nevoia de moment, dar le prelungește agonia propriei existențe. Și, da, ucenicia! E mult potențial acolo! Cei trecuți de o anumită vârstă pot să-i ghideze pe ucenici și să-i învețe, la propriu, cum e să fii tânăr… Sunt câteva soluții la care mă gândesc. Voi ce ziceți?