Sufletul care cunoaște

Există poate două moduri de a descrie în mod adecvat predarea și învățarea. Unul este acela de a crea și concepe. Cuvântul învățătorului acționează ca o formă care in-formează materialul sufletului celui care învață, in-formează capacitatea pe care o are acest suflet și îl transformă într-un suflet cunoscător. Aceasta este, în ansamblu, viziunea aristotelică. Procesul de învățare și de predare este unul generativ și depinde foarte mult nu numai de activitatea și eficiența cuvântului profesorului, ci și de receptivitatea și potențialitatea sufletului celui care învață. Celălalt mod de a descrie predarea și învățarea este acela de a obține răspunsuri și de a obține o înțelegere din interior. Prin întrebări și argumente, profesorul îl obligă pe cel care învață să scoată din el însuși, ca să zicem așa, ceva care se află în dormitare în el în permanență. Aceasta este, în general, viziunea socratică și platoniciană. Și aici depinde foarte mult de calitatea întrebărilor profesorului și de calitatea sufletului celui care învață. Dar, așa cum întrebările își au locul lor în schema aristotelică, nașterea este un element important în practica lui Socrate. Învățarea din cărți, prin imagini, prin asociații și orice alte modalități de învățare ar putea fi menționate, se încadrează cu ușurință în tiparele acestor două viziuni fundamentale. Mă îndoiesc că psihologiile moderne ale învățării au adăugat ceva la ele.

Poate că nu este lipsit de importanță să observăm că rolul profesorului care se angajează în chestionare nu poate fi identificat pur și simplu cu rolul de „moașă” pe care profesorul trebuie să și-l asume ocazional. Această imagine a „moașei”, menționată într-un singur dialog platonic, în „Theaetetus” și nicăieri altundeva, este una delicată. Moașa le aduce pe lume femeilor copiii care au fost plămădiți de un tată, iar profesorul este o „moașă” doar atunci când aduce pe lume sufletele elevilor din brațele opiniilor, de cele mai multe ori greșite, „plămădite” de alții. Adevărul, potrivit lui Platon, nu are tată.

În orice caz, un program de educație liberală implică predarea atât ca naștere, cât și ca insuflare a capacității de a avea reacții la divere ide sau opinii – de fapt, mai mult a celei din urmă decât a celei dintâi. Marele vehicul al învățării este discuția, în care au loc nașterea, chestionarea, respingerea și din nou chestionarea. Acest lucru nu înseamnă că toate corvoadele, toată munca de rutină este eliminată. Procesul de învățare necesită și acest lucru. Dar nu este pivotul de care depinde eșecul sau succesul. Modul în care se poate evalua dacă învățarea a avut loc cu adevărat este extrem de dificil. Pentru că ceea ce s-a format în sufletul celui care învață sau ce intuiții s-au trezit în el depinde de factori adesea total necunoscuți de profesor. Atât cel care învață, cât și profesorul sunt membri ai unei comunități de învățare. În măsura în care această comunitate de învățare este una instituționalizată, este inevitabil ca ea să nu-și atingă scopul. Tot ceea ce poate face instituția este să stabilească condițiile pentru învățare. Aceasta este în sine o sarcină imensă. Învățarea în aceste condiții nu constă în „stăpânirea” unui corpus de cunoștințe. Condițiile nu fac decât să ofere orizontul în care poate avea loc o învățare fructuoasă. Condițiile determină existența unei „școli”.

Un text de Jacob Klein pentru The Imaginative Conservative