Slava praznicului de azi: despre minunăția Înălțării

Istorisirea începe demult, demult, în zorii istoriei, atunci când primi oameni sunt izgoniți din Eden, locul părtășiei lor cu Dumnezeu. De atunci încolo, oamenii trăiesc mereu cu dorul acesta intens de a se întoarce acasă, de a se întâlni din nou cu Creatorul lor. Acum însă au fost izgoniți „la răsărit de Eden”.  Mai este posibilă întoarcerea?

Un element interesant pe care îl observăm, atunci când privim cu atenție în Scripturi, este că locuința lui Dumnezeu, acel loc unde oamenii tânjesc să se întoarcă, este întruchipată adeseori în această imagine a muntelui, a unui loc înalt. Un indiciu în sensul acesta ne este oferit chiar în cartea Genesa, unde ni se spune că din Eden curgea un râu care se împărțea în patru brațe. Curgerea râului sugerează un loc mai înalt (Genesa 2:10-14).

Evreii au asociat mereu locuința lui Dumnezeu cu muntele, cu înălțimea. Atunci când pelerinii călătoreau la Ierusalim pentru a se închina la templu, ei percepeau călătoria lor ca un urcuș, chiar dacă, fizic, Ierusalimul era situat mai jos. Iată ce ni se spune într-una dintre cântările treptelor: „Ierusalime, tu ești zidit ca o cetate făcută dintr-o bucată! Acolo se suie semințiile Domnului, după legea lui Israel, ca să laude Numele Domnului” (Psalmul 122:3-4).

Sub aceeași formă, a urcușului înspre un munte, apare, tot în cartea psalmilor, cea mai presantă întrebare pe care oamenii și-o pun după cădere: „Cine va putea să se suie la Muntele Domnului? Cine se va ridica până la locașul lui cel sfânt?” (Psalmul 24:3). Psalmul 15 continuă pe aceeași notă: „Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt?” (Psalmul   15:1). Sau, cu alte cuvinte: „Cine se poate întoarce acasă?”

Aceiași doi psalmi oferă însă și răspunsul, iar acesta este dezarmant: „Cel ce are mâinile nevinovate și inima curată, cel ce nu-și dedă sufletul la minciună și nu jură ca să înșele…” (Psalmul 24:4). Psalmul 15 continuă tabloul: „Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu și spune adevărul din inimă. Acela nu clevetește cu limba lui, nu face rău semenului său și nu aruncă ocara asupra aproapelui său (…)” (Psalmul 15:3-4).

Într-un cuvânt, dorința cea mai arzătoare a omului este să se întoarcă acasă. Să suie din nou pe muntele unde locuiește Tatăl ceresc și să rămână în prezența Lui. Dar drama omenirii este că nimeni nu se învrednicește de un asemenea urcuș. Cine are „mâinile nevinovate” și „inima curată”? Peste veacuri, apostolul Pavel trage aceeași concluzie: „Toți s-au abătut și au ajuns niște nevrednici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar!” (Romani 3:12)

Și totuși… aceeași carte a Psalmilor vine cu o afirmație uimitoare: „Domnul a zis Domnului meu: «Șezi la dreapta Mea!»” (Psalmul 110:1). Iată că Dumnezeu Însuși invită pe cineva să vină lângă El. Cine să fie Cel care să se învrednicească de o asemenea cinste? Cine să primească o invitație atât de glorioasă și de râvnită? Sărbătoarea Înălțării ne oferă răspunsul: Isus Hristos, Dumnezeu și OM! Acesta este mesajul încărcat de slavă și de speranță pe care sărbătoarea de azi îl aduce: UN OM a fost primit în prezența lui Dumnezeu, la dreapta Lui, în cea mai înaltă poziție de autoritate.

Vestea și mai bună însă este că El nu s-a suit acolo de dragul Lui, ci de dragul nostru. Practic, El a fost dintotdeauna în prezența Tatălui. A existat însă o împlinire a vremii când, după cum spune crezul, „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”, a venit la noi și a devenit unul dintre noi. A coborât pe pământ, ca să ne înalțe la cer. A îmbrăcat natura umană, cu excepția păcatului. A fost ispitit, a fost încolțit, a suferit până la agonie, dar a fost biruitor prin toate. A biruit moartea prin moartea și învierea Sa. Acum, odată ce a sfârșit lucrarea, a fost înălțat și primit în Slavă.

De acum încolo, știm că un OM s-a învrednicit să urce și să se așeze pe Muntele Sfânt. Hristos nu Și-a abandonat umanitatea la Înălțare, odată cu finalizarea lucrării. Ba mai mult, știm că El a făcut asta, așa cum ne spune Epistola către Evrei, ca pionier, ca înainte-mergător. Planul lui Dumnezeu a fost ca, prin El, Dumnezeu „să ducă pe mulți fii la slavă” (Evrei 2:10). De acum cerul este deschis și, într-un sens, noi trăim deja acolo și trebuie să ne purtăm ca și cum am fi acolo: „Dacă deci ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viața voastră, atunci vă veți arăta și voi împreună cu El în slavă” (Coloseni 3:1-4).

Repet: De acum, cerul este deschis. Mai mult, până când vom ajunge și noi acolo, avem în Cel care deja S-a înălțat un ajutor și un sprijin. Unul care mijlocește neîncetat cauza noastră. De aceea, Praznicul de azi e mare și trebuie prăznuit cu bucurie, ba chiar cu încântare.

Să încheiem această istorisire a sărbătorii cu un paragraf care îi aparține lui Nicolae Velimirovici și care, prin intermediul unei imagini din natură, surprinde într-un mod superb esența sărbătorii:

„Când vine frigul și nu mai găsesc de mâncare, rândunelele pornesc la drum, spre țările calde, unde au hrană și soare din bleșug. O rândunică zboară înainte, încercând văzduhul și deschizând drum celorlalte; după ea urmează tot stolul. Când sufletele noastre flămânzesc aici pe pământ, când frigul morții se apropie, unde este o rândunică precum aceea, să ne ducă spre un loc cald, unde avem bleșug de soare și de mâncare? Este un astfel de loc? Este, oh, este o asemenea rândunică? (…) Vorbind despre rândunica salvatoare, veți vedea că mă gândesc la Mântuitorul Isus Hristos care se înalță. N-a spus El despre Sine că este Calea? N-a spus apostolilor Săi: „Mă duc să vă pregătesc un loc? (….) Mă voi întoarce și vă voi lua cu mine”? Păcatul a tăiat lui Adam și tuturor urmașilor lui aripile și ei au căzut de la Dumnezeu și i-a orbit praful din care au fost făcuți, praful trupului. Hristos, Noul Adam, primul OM, Întâiul născut dintre oameni, S-a ridicat cel dintâi la cer pe aripi de duh, la scaunul veșnicei slave și puteri, făcând astfel drum către cer și deschizând porțile cerului pentru cei ce-l urmează pe El cu aripi netrupești – așa cum vulturul face drum puilor săi, așa cum rândunica, tăind cu aripa-i potrivnicia greului văzduh, merge înainte arătând stolului calea.” (Nicolae Velimirovici, Predici, pp. 298-299)