Sărbători meditative să aveți! (Și o credință puternică!)

Suntem tot la primul tablou al nașterii din Evanghelia după Luca. Acesta relatează revelația pe care îngerul o aduce bătrânului preot Zaharia în templu și poate fi citit în Evanghelia după Luca 1:5-25.

Vom face câteva observații asupra acestui pasaj.

În primul rând, observăm că Dumnezeu vorbește, după o lungă perioadă de tăcere. Sărbătoarea Întrupării ne amintește despre lumea de dincolo, care pătrunde cu putere în lumea noastră pentru a aduce vești bune. Sărbătoarea aceasta ne amintește că nu suntem singuri, că Dumnezeu încă are ceva să ne spună și încă are de lucru în lumea noastră.

În al doilea rând, observăm necredința lui Zaharia. După mulți, mulți ani, Dumnezeu vorbește din nou, anunțând că în curând va face lucrări glorioase, iar primul om care primește aceste vești nu crede. Cel puțin, așa califică îngerul atitudinea lui: „(…) N-ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor” (Luca 1:20). Lui Zaharia i se vestește că soția lui, Elisabeta, va da naștere unui fiu, dar bătrânul preot refuză să creadă. Meditând câteva clipe la contextul în care se afla Zaharia, descoperim că ar fi avut mai multe motive să creadă:

În primul rând, datorită faptului că era evreu. Întreaga istorie a evreilor se întemeia pe credința lui Avraam. Soția acestuia, Sara, îl născuse pe Isaac la o vârstă foarte înaintată, iar acest eveniment istoric îi era bine cunoscut lui Zaharia. Ar fi trebuit să creadă, pentru că existau antecedente istorice.

În al doilea rând, Zaharia ar fi trebuit să creadă datorită faptului că era preot. Credința nu era necesară doar în viața preoților, dar aceștia ar fi trebuit să fie pilde pentru popor.

În al treilea rând, se pare că Zaharia se rugase în sensul acesta. „Nu te teme Zaharia, fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată” (Luca 1:13), îi spune îngerul. Zaharia nu se mai așteaptă însă să primească un răspuns concret.

În al patrulea rând, simpla prezență a îngerului, care îl înfricoșează pe Zaharia, ar fi trebuit să îl convingă pe acesta că are de-a face cu un mesaj din partea lui Dumnezeu și cu lucrarea Lui.

Pentru că nu crede, Zaharia devine mut! Acesta iese afară la popor, dar nu mai poate să rostească obișnuita binecuvântare peste cei adunați afară… Credința trebuia să îi ajungă vorbele. În general, la sărbătoare, suntem foarte generoși cu urările: „Fie ca…” se aude și se scrie în toate părțile. Să ne asigurăm că urările noastre generoase sunt dublate de o credință robustă în Cuvântul lui Dumnezeu. Ținând cont de magnitudinea urărilor noastre, cred că o urare potrivită ar fi „Să ne fie credința din inimă mare cât urarea!” (din mesajele electronice, cum altcumva?)

Ar mai fi însă o aplicație. Să încercăm să găsim acele momente în care să stăm în tăcere și să medităm. Pentru că nu mai poate vorbi, Zaharia are timp să mediteze la cele spuse și petrecute, iar aceasta este vizibil în profunzimea profeției pe care o va rosti de îndată ce limba îi este dezlegată.