Read it Later
You did not follow anybody yet.

Creștinii imaginează finalul creației printr-o mare despărțire a întregii umanități în două direcții către ceea ce majoritatea numește Rai sau spre Iad. Escatologiile confesiunilor creștine diferă sensibil una față de cealaltă, dar, nu numai confesiunile creștine în marea lor majoritate, dar și cele mai multe religii cred într-o continuare a vieții după moarte într-un mod care să asigure o modalitate de compensare care are la bază etica viețuitorului. Ai făcut bine, vei avea bine; ai făcut rău, vei avea rău – dacă reducem totul la cea mai simplă așezare.


Numai că iadul și raiul creștin pot fi descrise și dintr-o altă perspectivă care ține de modul în care Îl imaginăm pe Dumnezeul creștinilor.

Crezul niceano-constantinopolitan mărturisește un Dumnezeu Treimic, o Comuniune de Persoane, o Singură Ființă care există în Trei Persoane, mia ousia treis hypostaseis. De asemenea, mărturisim crearea omului după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu. În consecință, dacă Dumnezeul nostru este o Treime de persoane, atunci fiecare dintre noi, fiind creați după acest chip, tînjim după comuniune, de fapt sîntem în conflict ontologic în momentul în care nu mai relaționăm. Orice teolog trinitar știe că relația este constitutivă ontologic. Decartianul cogito ergo sum poate fi refrazat din perspectivă trinitară în felul următor: sînt în relație, deci exist! Dumnezeu Însuși, după ce a terminat creația a spus: ”toate sînt bune”, dar … ”nu este bine ca omul să fie singur!”

De aceea nu este doar important pentru fiecare creștin să fie eclesializat, să facă parte dintr-o comunitate bisericească, ci este esențial, este garanția existenței în creștinătate. Lui Ciprian îi este atribuită spusa: unus christianus, nullus christianus (un creștin singur, izolat, nu este creștin deloc!). Ideea aceasta este dezvoltată în Being as Communion de John Zizioulas1.

Comuniunea și singurătatea chiar și de aici din istorie sînt forme care anunță, preludii, preparative pentru veșnicia în comuniunea sau singurătate.

Solitudinea sau însingurarea voită pentru o vreme, cea experimentată chiar de Însuși Mîntuitorul este doar o disciplină spirituală care ne face mai competenți și mai eficienți pentru comuniune, precum tragerea săgeții pe arc pentru a căpăta și mai multă putere și direcție. În viața unui creștin și chiar în viața unui Dumnezeu Întrupat, solitudinea nu poate fi decît temporară și cu un scop bine definit, după care urmează înapoierea la comuniune.

Koinonia eclesială, în toate formele ei, așa cum o trăim aici, în defecte, pete și zbîrcituri, este o pre-vedere, o pre-simțire, o pre-vestire a ceea ce ne așteaptă, o pre-gustare a promisiunii Mîntuitorului: ”Mă duc să vă pregătesc un loc, ca acolo unde voi fi Eu să fiți și voi!”

Toate textele escatologice, dar mai mult decît oricare, Apocalipsa, ne descriu o eternitate împreună cu ceilalți și cu Sfînta Treime. Alteritatea este componentă esențială atît în descrierea vieții creștine dincoace de moarte, cît și dincolo de moarte.

Pe de altă parte, Diavolul, așa cum reușim să înțelegem narațiunea Scripturii, muncește din greu la a ne izola pe unii de ceilalți. De la păcatul primar, Eva este izolată de Adam pentru propunerea unui exercițiu hermeneutic aberant, patriarhii, regii, David este izolat pentru a putea fi ispitit. Decuparea dintr-o comunitate sănătoasă și plasarea într-un grup bolnav este strategia de mii de ani cu umanitatea. Fiul risipitor pleacă din casa tatălui său pentru a fi o vreme cu falși prieteni și va rămîne finalmente într-un început de iad, singur la porci, singur cu porcii și nici măcar aceștia nu îi dăruiau roșcovele. Unde se întoarce fiul risipitor? În familia tatălui său, într-o comunitate.

Iadul este locul în care nu ai cui să te plîngi, chiar dacă ai colegi de suferință, iadul este locul în care nimeni nu te ascultă și nimeni nu te compătimește, deși rabdă aceleași rele, iadul este locul în care alteritatea, în măsura în care există, este alterată, stricată, patologică.

Fenomenul Pitești a fost un exemplu de iad pe pămînt. Cînd nu te-ai fi așteptat, colegii de suferință, colegii de celulă, au sărit la tine să te bată mai tare decît persecutorii în uniformă. Atunci singurătatea este deplină și mintea este atacată de disperare. Atunci nu mai înțelegi nimic, realitatea nu mai este coerentă.

În experiența cu bolnavii terminali fiecare dintre colegii mei au observat că singurătatea, lipsa aparținătorilor, lipsa suportului emoțional sînt elemente devastatoare în progresia bolii și înaintarea rapidă spre moarte, pe cînd, pe de altă parte, prezența celor dragi, încurajarea, susținerea emoțională sînt elemente care transformă cazuri disperate în supraviețuitori.

Ceilalți care ne iubesc și ne sînt alături sînt viață și rai; ceilalți, chiar dacă sînt în preajmă, dar nu ne sînt alături, sînt o expresie a iadului.

Iadul și raiul sînt realități pe care le experimentăm încă de aici prin… ceilalți.

Read it Later

Donează online și susține Edictum Dei.

Donează

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment

Go to Top
Add Comment
Loading...

Post comment

Cancel
Viewing Highlight
Loading...
Highlight
Close