Putem avea încredere în conștiință?

Ori de câte ori aduc argumentul de bun simț potrivit căruia oamenii trebuie să dea socoteală în fața unui Dumnezeu care dă moralitate și care judecă moralitatea – mai exact, Dumnezeul din Biblie și, mai precis, Dumnezeul celor zece porunci –, apare imediat un val de răspunsuri incredule, adesea batjocoritoare, în secțiunea de comentarii și pe site-urile ateiste și de stânga.

Esența argumentului „Dumnezeu este inutil din punct de vedere moral” este următoarea:

„Spre deosebire de Prager și de alți oameni religioși, eu nu am nevoie de Dumnezeu pentru a-mi spune că uciderea este greșită. Conștiința mea îmi spune asta. Nu am nevoie să răspund în fața niciunui zeu; răspund în fața conștiinței mele.”

Acest răspuns este susținut cel mai mult în rândul celor mai bine educați – adică a persoanelor care resping cel mai probabil existența lui Dumnezeu și necesitatea atât a lui Dumnezeu, cât și a Bibliei, fie pentru o ordine morală, fie pentru a atinge înțelepciunea (fără de care o ordine morală este imposibilă).

Faptul că marea majoritate a oamenilor secularizați cred că conștiința este tot ceea ce oamenii au nevoie pentru a acționa moral este încă un exemplu al nivelului intelectual scăzut pe care l-a produs secularismul. Alte exemple includ „bărbații nasc”, „sexul este nonbinar”, „civilizația occidentală nu este mai bună decât orice altă civilizație”, „să nu ții cont de culoarea pielii cuiva este rasist” și „oamenii sunt în esență buni” (doctrina pe care oamenii trebuie să o afirme dacă se bazează pe conștiință pentru a produce un comportament moral).

Dar nicio neghiobie seculară nu este mai mare decât credința că conștiința poate înlocui pe Dumnezeu, Biblia și valorile iudeo-creștine ca producător de comportament moral.

Realitatea este că conștiința celor mai mulți oameni este, cel puțin, ușor de manipulat. Este greu de imaginat un aspect al vieții umane mai maleabil decât conștiința. Este la fel de maleabilă precum lutul. Și la fel de robustă. De fapt, maleabilitatea conștiinței este singurul argument în favoarea moralității bazate pe Dumnezeu și pe Biblie.

Dacă conștiința ar fi eficientă din punct de vedere moral, ce răufăcător sau susținător al răului ar dormi bine noaptea? Cu toate acestea, oamenii care comit răul, fie din motive personale (cum ar fi criminalii, hoții și violatorii), fie din motive ideologice (cum ar fi naziștii, comuniștii și teroriștii islamiști) dorm la fel de liniștiți ca oricine altcineva. Raskolnikov, criminalul-protagonist din Crimă și pedeapsă a lui Dostoievski, este o excepție – dar numai pentru că este un personaj fictiv.

Practic, fiecare individ care a comis sau a sprijinit răul a avut conștiința împăcată. De aceea, „răspund în fața conștiinței mele” este lipsit de sens atât din punct de vedere intelectual, cât și moral. Orice monstru și orice neghiob moral „răspunde” în fața conștiinței sale. Iar conștiința lui îi spune că este foarte bine – mai ales astăzi, în epoca stimei de sine.

Este mult mai adevărat să spunem că sentimentele și comportamentul cuiva produc conștiința decât că conștiința produce sentimentele și comportamentul cuiva. Într-o proporție covârșitoare, oamenii fac fie ceea ce vor să facă și apoi spun conștiinței lor că ceea ce au făcut a fost corect, fie sentimentele lor decid ce este corect și pur și simplu etichetează aceste sentimente drept „conștiință”.

Iată un alt mod de a dovedi că conștiința este în mare parte inutilă în direcționarea comportamentului corect: Oamenii aflați de partea opusă a fiecărei probleme morale sunt la fel de convinși că își ascultă conștiința. Acest lucru este valabil pentru exemple extreme, cum ar fi soldații germani din Al Doilea Război Mondial și liderii lor naziști – și trupele și liderii aliați care au luptat împotriva naziștilor; spionii occidentali care i-au dat secretele bombei atomice lui Josef Stalin, al doilea cel mai mare ucigaș în masă din istorie (Mao a fost primul) – și anticomuniștii care s-au opus lui Stalin; și soldații japonezi care au folosit „femei de confort” coreene (femei pe care le violau în mod regulat în grup) și care au efectuat experimente medicale atroce asupra civililor chinezi – și trupele și liderii aliați care au luptat împotriva japonezilor în Al Doilea Război Mondial. Lista este nesfârșită.

Dar nu aveți nevoie de exemple atât de extreme. Oamenii care cred că fătul uman are dreptul să trăiască (cu excepția cazului în care moartea sa este necesară pentru a salva viața mamei – lucru care nu se întâmplă aproape niciodată datorită medicinei moderne) și cei care nu cred că fătul uman are dreptul să trăiască (cu excepția cazului în care mama dorește acest lucru) sunt la fel de convinși că conștiința lor le dictează opiniile cu privire la avort. Unele persoane care cred că este moral să îndepărteze chirurgical sânii sănătoși ai unei fete sau tinere care spune că este băiat au conștiința complet curată, la fel ca și cei care cred că acest act constituie o mutilare imorală.

Având în vedere lipsa de fiabilitate morală a conștiinței, cuvântul înseamnă, în esență, ceea ce cineva simte că este bine sau rău. Cu alte cuvinte, la majoritatea oamenilor, conștiința este un eufemism pentru sentimente, un alt cuvânt pentru „inimă”.

Așadar, având în vedere inutilitatea generală a „conștiinței”, cum poate fi cineva ghidat din punct de vedere moral?

Istoria pledează pentru o combinație între Dumnezeu (Dumnezeul din Biblie) și rațiune. Dumnezeu fără rațiune duce adesea la fanatism și la răul la care acesta conduce de obicei. Iar rațiunea fără Dumnezeu se sfârșește în haos moral. Într-adevăr, ironia ironiilor, rațiunea fără Dumnezeu se termină cu moartea rațiunii.

Un text de Dennis Prager