Este mai bine să urmărești acțiunile morale decât starea efemeră a fericirii, ne spune filozoful Immanuel Kant.

Ce înseamnă fericirea pentru tine? Înseamnă bogății, putere, inteligență sau frumusețe? Înseamnă să ai o mulțime de prieteni și o familie iubitoare? Dacă răspunzi afirmativ, se naște o problemă.

Până la urmă, oricât ai fi de bogat, ai putea să fii și mai bogat de-atât. Oricât de multă învățătură ai acumulat, întotdeauna vor exista lucruri care trebuie învățate. Oricât de arătos te-ai crede, întotdeauna va fi cineva care nu te va găsi atrăgător. Astfel, dacă în orice moment ai putea fi mai fericit decât ești, poți fi vreodată pe deplin fericit?

Acestea sunt întrebările și observațiile care l-au determinat pe filozoful Immanuel Kant să atace ideea de fericire ca fiind un scop care merită urmărit.

Problema care se naște din acest concept al fericirii este că „fericirea este un concept atât de nedefinit încât, deși fiecare ființă umană dorește să atingă fericirea, nu poate spune niciodată ceea ce își dorește și vrea cu adevărat.” Acest lucru se întâmplă deoarece toate elementele care credem că alcătuiesc fericirea sunt empirice și clar definite. Toate lucrurile care credem că ne vor aduce fericirea – bani, sănătate, dragoste – sunt finite și pot fi îmbunătățite sau înmulțite. Kant spunea că nu putem spera niciodată să “obținem totalitatea succesiunii consecințelor infinite.”

De exemplu, dacă ne dorim sănătate, cât stres vom acumula încercând să ne-o păstrăm sau îmbunătățim? Dacă vrem să fim bogați, câte “îngrijorări, invidii și hărțuiri” vom abate asupra noastră, căutând în mod constant să fim și mai bogați? Nu va fi niciun moment în care să putem spune că am ajuns îndeajuns de bogați. Nu putem fi destul de sănătoși sau înțelepți – întotdeauna va exista ceva care trebuie îmbunătățit în această direcție.

Conceptul de fericire nu admite nicio imperfecțiune. Fericirea este “un întreg absolut, o bunăstare neștirbită în prezent și în orice moment viitor.” A fi fericit, în mod abstract, nu permite nicio insatisfacție sau suferință. Dar tocmai din aceste lucruri este alcătuită lumea empirică. Nu putem construi o fortăreață a fericirii pe pământul nisipos al vremelniciei (Kant s-ar întoarce în mormânt la auzul acestui lucru!).

Kant susținea că este o greșeală să urmărești fericirea. Mai degrabă, ar trebui să tratăm toate lucrurile care credem că ne aduc fericirea ca pe niște îndrumători, iar nu ca pe niște scopuri în sine. Am greși dacă am lua decizii importante crezând că ne vor aduce fericirea. Până la urmă, fericirea nu e nimic altceva decât “un ideal al imaginației”, spune Kant. Nu putem spune că banii, dragostea sau sănătatea nu aduc plăcere sau că nu ne pot face fericiți într-o anumită măsură. Dar, pentru Kant, aceste lucruri nu pot decât să “contribuie la bunăstare, în general”.

În loc să facem din fericire un imperativ, Kant susținea că e mai benefic să trăim o viață de fapte bune și moralitate. Asta din cauză că, pentru Kant, binele și răul sunt clar definite și absolute și este ușor să-ți dai seama când ai înfăptuit un lucru moral sau nu.

Cel puțin o parte din atacul lui Kant asupra „fericirii” a fost probabil îndreptat către sistemele etice care își au originea în Marea Britanie, și anume utilitarismul, care a susținut că binele și răul au fost definite de plăcerea (sau fericirea) pe care au produs-o. Aici, însă, Kant a susținut că fericirea nu poate fi atinsă niciodată. În schimb, binele și răul pot fi.

În ciuda reputației sale (era adesea obsesiv și tipicar), Kant nu a fost un puritan rău intenționat și nenorocit. A organizat petreceri, a fost un prieten loial și i-a lăsat majordomului său o sumă neobișnuit de mare prin testament. Kant nu credea că fericirea este un fleac dispensabil și fără valoare.

Deși credea că fericirea pământească bazată pe lucruri materiale efemere nu poate fi obținută, credea de asemenea că există o fericire metafizică – sau divină – după moarte. De fapt, susținea că această fericire era motivul pentru care moralitatea există. “Argumentul moral” în favoarea existenței lui Dumnezeu susține că dacă nu există speranța unei fericiri viitoare proporțională cu faptele noastre bune, nu există niciun răspuns rațional la întrebarea: “de ce m-aș chinui să fiu moral?”.

Deși Kant a recunoscut că multe aspecte ale vieții nu sunt controlabile, mântuirea este atinsă prin efortul omului, prin rațiune și autonomie. Deși rolul lui Cristos este ambiguu în scrierile lui Kant, este sugerat faptul că neprihănirea poate fi obținută prin imitarea învățăturilor lui Cristos, iar nu pe Cristos Însuși. Trebuie să menționăm că, pentru Kant, argumentul moral nu a dovedit existența lui Dumnezeu, ci doar faptul că credința în Dumnezeu era o calitate de dorit pentru a încuraja moralitatea.

Christopher Insole, în cartea sa “The Intolerable God” (Dumnezeul intolerabil – n.t.), sugerează că Kant folosește o noțiune filozofică care “afirmă și crede în Dumnezeu și divinitate, dar care interacționează doar cu ceea ce rațiunea poate dovedi și înțelege, iar nu cu revelația sau misterul”, atunci când vorbește despre “refuzul apofantic de a avea o poziție filozofică asupra lucrurilor care întrec sau nu ajung la ceea ce poate afirma filozofia.”

Kant era în general împotriva dovezilor ontologice și cosmologice care să susțină argumentul moral. Deși existența lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată empiric, faptul că oamenii se străduiesc să fie raționali ne face să credem într-un “telos”, într-un Dumnezeu de care este dependentă toata firea, într-un bine suprem și în sensul tuturor adversităților omului.

Jonny Thompson – BigThink
Christopher Insole – The Intolerable God: Kant’s Theological Journey
Pamela Sue Anderson, Jordan Bell – Kant and Theology
Sursa foto: Photo by Sasha Freemind on Unsplash 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment

Go to Top