Prietenul lui Dumnezeu

Lumea creștină se mișcă între două extreme în raport cu Dumnezeu. În confesiunile tradiționale Dumnezeu este prezentat ca Împărat, Basileu, Rege. În icoana împărătească de la intrarea altarului Îl avem pe Christos Victor. Deasupra, în naos, în turla centrală este Pantocratorul. Pare un Dumnezeu de departe.

În cealaltă extremă se află evanghelicii cu a lor, uneori enervantă, familiaritate față de Isus. Din dorința de a accentua relația personală cu Mîntuitorul, idee care s-a născut după Reformă, de la cîntări bisericești precum ”Isuse-al meu, prieten bun … ” și ”Nu-i prieten lui Isus asemenea … ” s-a ajuns la ”Eu azi dimineață mi-am băut cafeaua cu Isus!”.

Familiaritatea excesivă a unor neoprotestanți provine dintr-o necunoaștere a Scripturilor și dintr-o practică superficială a vieții spirituale. Isaia, după cele șase Vai-uri din primele capitole, în momentul în care ajunge în prezența lui Dumnezeu, strigă ”Vai de mine!”. Ioan Apostolul, cel care a auzit bătăile inimii Mîntuitorului Întrupat, cel care și-a odihnit capul pe pieptul Său, cînd L-a revăzut în slava Sa, a căzut ca mort.

Psalmul 25 aduce un echilibru în aceste pendulări de atitudine.

Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El și legământul făcut cu El le dă învățătură. (Ps. 25:14)

Dacă ar fi să imaginez cumva, după 38 de ani de experiență creștină, aș creiona experiența prieteniei cu Dumnezeu, așa cum o văd acum, în cîteva tablouri.

1. Înălțarea. Psalmul începe astfel: la Tine, Doamne, îmi înalț sufletul … (v1). Cînd veneam acasă și copiii erau mici, veneau și îmi săreau în brațe, mi se urcau pe umeri ca să mă strîngă apoi cît puteau. Prima mișcare este una instinctivă și este de jos în sus, este o cocoțare a sufletului suferind și care își cunoaște năpasta spre PreaÎnaltul, spre Cel de Sus, spre Împăratul Cerurilor, de aici, din Valea Umbrelor Morții. Și El, Înviatul, răspunde, face pogorămînt, alunecă pe scara întrupării, făcîndu-Și cortul, așa cum ne spune Ioan în Evanghelia sa, între noi. Înălțarea sufletului este un reflex religios, dar nu reprezintă neapărat și garanția unei relații de lungă durată. Ne putem înălța sufletele din cînd în cînd, într-o criză majoră din viață sau într-un moment estetic, în uimire sau în admirație.

2. Încrederea. În Tine, Dumnezeule, mă încred, ca să nu fiu dat de rușine … (v. 2). Ce fel de prietenie ar fi aceea fără încredere? Încredere reciprocă? Mă tem că nu, deși am ascultat predicatori care afirmau: ”Dumnezeu crede în tine, Dumnezeu are încredere în tine!” În ce, în cine? Într-o spumă de țărînă? Încrederea în această relație este unidirecțională, dinspre mine spre El. Cînd ultimul nostru copil era mai mic l-am pus pe sobă. I-am spus să sară. S-a dat înapoi. Eu l-am împins de la spate în brațele mele. A tresărit, a sărit și apoi … ”Încă o dată! Încă o dată!”. A căpătat încredere! O altă fază posibilă este încrederea într-un Dumnezeu Atotputernic și Atoateștiutor.

3. Învațătura. Arată-mi, Doamne, căile Tale și învață-mă cărările Tale! (v.4) Prietenia cu Dumnezeu are și un aspect pedagogic, didactic. El, Atotștiutorul, este gata să ne ia de mînă și să ne conducă peripatetic prin viață. Isus Cristos, pretinsul nostru Prieten, este mai întîi Călăuza noastră, Păstorul nostru, Învățătorul prin excelență, Cel de care trebuie să facem ascultare fără condiții. Povățuiește-mă în adevărul Tău și învață-mă, căci Tu ești Dumnezeul mântuirii mele,
Tu ești totdeauna nădejdea mea! (v. 5) Domnul este bun și drept, de aceea arată El păcătoșilor calea. El face pe cei smeriți să umble în tot ce este drept. El învață pe cei smeriți calea Sa. (v. 8-9) Însă nici acest tip de raportare, o relaționare epistemică, nu pare a fi satisfăcătoare.

4. Îndurarea. Relația de prietenie cu Dumnezeu nu presupune egalitatea și koinonia simetrică. Noi nu putem pune nimic pe masă, este totul pe cheltuiala Sa. Noi sîntem greșiți, El iertător; noi sîntem în delict ontologic față de El, n-ar trebui să existăm, pentru că plata hybrisului nostru este moartea și existența noastră păcătoasă este ofensa prin excelență. Dar El ne permite să intrăm în relație cu El, ne cheamă și ne ”ademenește” spre El. Ne pescuiește precum Pescarul de oameni. Ne alege dintre capre, precum Bunul Păstor. Adu-Ți aminte, Doamne, de îndurarea și bunătatea Ta, căci sunt veșnice. Nu-Ți aduce aminte de greșelile din tinerețea mea, nici de fărădelegile mele, ci adu-Ți aminte de mine, după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta, Doamne! (v. 6-7) Toate cărările Domnului sunt îndurare și credincioșie pentru cei ce păzesc legământul și poruncile Lui. (v. 10) Ne este nu doar Creator și Pedagog, precum a fost pentru primul Adam, în al doilea Adam, după ce primul Adam va fi căzut, Dumnezeu se îndură de creația Sa și devine Mîntuitor.

5. Iertarea. N-am putea experimenta îndurarea lui Dumnezeu, faptul că ne suportă în prezența Sa Sfîntă și binecuvîntată fără iertarea Sa. Iertarea este condiția prin care noi putem intra în această prietenie cu El, este poarta de intrare în legămîntul care ne garantează prietenia Sa. Uită-Te la ticăloșia și truda mea și iartă-mi toate păcatele mele! (v. 18) N-am putea sta în fața celui Sfînt fără puritatea și sfințenia transferată prin jertfa Fiului, n-am putea intra din nou în dialogul întrerupt în Eden, fără sacrificiul izbăvitor și iertător. Să mă ocrotească nevinovăția și neprihănirea,
când îmi pun nădejdea în Tine! (v. 21) Dumnezeu este prietenul celor smeriți, celor care își cunosc starea și știu că au nevoie de iertare. Pentru Numele Tău, Doamne, iartă-mi fărădelegea, căci mare este! (V. 11) Prietenia legămîntului este o prietenie fundamentată pe jertfă. Am fost străini, dar ne-a făcut robi, dar nu ne mai numește robi, ci ne cheamă să fim prieteni și chiar dincolo de acest statut trecem: ”tuturor celor ce cred le-a dat dreptul să se numească copii ai lui Dumnezeu”. Ne-a iertat și ne-a făcut fii, ne-a scăpat de noi înșine, prin moartea vechiului și învierea la o nouă viață în Cristos. Sîntem nu doar învățăceii Lui, prietenii Lui, robii Lui, ci sîntem ceata răscumpăraților, iertaților și a celor care devin fii și fiice de drept.

6. Izbăvirea. Cel care este prietenul lui Dumnezeu în contextul legămîntului, nu numai că se încrede și se bucură de iertare, îndurare și învățătură din partea Domnului, nu trăiește doar sentimente nobile de înălțare sufletească și o stare de liniște psihică, ci experimentează izbăvirea, scăparea, salvarea din unele ispitiri și necazuri cotidiene, din conflicte domestice sau chiar militare. David, Împăratul lui Israel, Prietenul lui Dumnezeu proclamă izbăvirile lui Dumnezeu nu numai în viața sa personală, ci și din punct de vedere național, militar. Eu îmi întorc necurmat ochii spre Domnul, căci El îmi va scoate picioarele din laț. (v. 15) Neliniștea inimii mele crește: scoate-mă din necazul meu! (v. 17) , Păzește-mi sufletul și scapă-mă! Nu mă lăsa să fiu dat de rușine când mă încred în Tine! (v. 20), Izbăvește, Dumnezeule, pe Israel din toate necazurile lui! (v. 22)

Prietenia cu Dumnezeu este în termenii unui legămînt și legămîntul este inițiat de El și săvîrșit tot de El, ca în cazul lui Avram, cînd Dumnezeu trece dintr-o parte în cealaltă printre animalele sfîrtecate.

Prietenia cu Dumnezeu se naște între buna-temere (evlavie, nu groază!) și dragostea pe care tot El ne-a arătat-o mai întîi, pe cînd noi eram încă păcătoși și morți în păcatele noastre. Noi nu ne tragem de șireturi și de brăcinari cu Dumnezeu, nu sîntem ”la toartă” cu Dînsul, ci în termenii unui legămînt care are preț de sînge și care nu presupune familiaritate vulgară și superficialitate ignorantă, ci reverență și recunoștință față de Cel care ne-a iertat, ne-a izbăvit, ne învață, se îndură de noi ca de niște fii, și față de Care în fiecare dimineață ne înălțăm în tînjire și dor ca Mireasa după Mire, ca un copil față de Tatăl Ceresc.

Marius Cruceru pentru Edictum Dei