Read it Later
You did not follow anybody yet.

Pentru a păstra judecata sănătoasă și perspectiva corectă, trebuie să recunoaștem că frumusețea este un ideal transcendent în care arta participă într-un mod imperfect și, astfel, să prețuim mai mult frumusețea decât arta. O abordare greșită se datorează combinației frumuseții cu arta, care ne face să vedem arta ca pe un scop în sine.

Conservatori fiind, adeseori încercăm să argumentăm importanța și necesitatea frumuseții. Însă este destul de frecvent întâlnit în discuțiile despre estetică să nu poți distinge clar între frumusețe și artă. Aceasta poate fi o greșeală fatală, iar un memento puternic ne este dat de marele istoric cultural, Jacques Barzun, în “The Use and Abuse of Art” (Uzul și abuzul artei – n.t.) o serie de prelegeri ținute la Galeria Națională de Artă de la Washington. Barzun, cu un ascuțit spirit ironic francez, schițează strălucit diagrama fisurii existente în cultura occidentală, de la artă la estetism. Privind dintr-un anumit punct, arta a înlocuit religia în viața omului (unul dintre capitolele cărții lui Barzun este intitulat “Arta în vidul credinței”). Un semnal al acestei schimbări a fost atunci când cuvântul “creativ” a fost folosit în discuția despre artă și artiști, acolo unde nu mai fusese folosit vreodată. Eliberați din statutul de meșteșugari servili, artiștii erau acum creatori. Până în secolul al XX-lea, artistul a ajuns sa fie văzut ca un guru care posedă toate secretele profunde ale vieții și era precedat doar de oamenii de știință pe scara socială.

Această fisură a apărut în secolul al XIX-lea, când romanticii au început să vorbească deslușit despre artă în termeni cvasi-religioși. Bineînțeles, au existat rădăcini mai timpurii ale acestei tendințe, pe măsură ce legăturile dintre artă și religie au început să slăbească, din Evul Mediu și dincolo de Renașterea Umanistă. Spulberarea vrăjii erei industriale și a raționalismului științific a făcut ca mulți oameni ai secolului XIX-lea să tânjească din nou după transcendența și mister. Însă pentru mulți reprezentanți ai intelighenției, care nu se puteau reîntoarce la crezurile religioase ortodoxe, arta a devenit un substitut natural al religiei. În acea perioadă, arta romantică a început să înfățișeze calități ale infinitului, ale absolutului, ale dorului etern și alte emoții și aspirații similare, care în mod normal sunt evocate de religie. Granițele dintre artă și religie au început să dispară, astfel încât puteai, de exemplu, să faci un “pelerinaj” la Opera lui Wagner de la Bayreuth la fel ca la un loc sfânt.

În trecut era acceptat faptul că arta nu era complet autonomă, existau valori mai înalte față de care era responsabilă. În perioadele de credință, arta era slujitoarea religiei, ilustrând misterele creștine în fresce și vitralii. Prin contrast, estetismul erei victoriene sau “arta de dragul artei” era înclinată să vadă arta ca dând socoteală doar standardelor estetice. Barzun a descris strategia multor scriitori și artiști estetiști care consta în reprezentarea artei ca “nucleul realității, prin care toate celelalte lucruri erau arătate ca fiind false sau artificiale”. Acest lucru a dus la separarea valorilor estetice și morale. Artiștii erau o castă specială, care trăia după un standard diferit, un standard mult îndepărtat de “moralitatea burgheză”. În timp ce oamenii de rând trăiau conform valorilor morale, artiștii trăiau conform valorilor estetice. Fără îndoială, nu este o distanță mare între această atitudine și respingerea validității raționamentelor pe baza standardelor în artă.

Problema care apare odată cu oferirea unui statut cvasi-divin artei este că va confunda frumusețea (o calitate universală) cu arta (participarea noastră în frumos). A spune că arta conduce la Dumnezeu este total diferit de a spune că frumusețea conduce la Dumnezeu. Dacă arta conduce la Dumnezeu sau nu depinde de caracterul și calitatea artei. Arta nu este cerească, ci pământească, este o activitate a homo faber, omul ca făuritor; și știm că omul este la fel de capabil să facă mizerii pe cât este capabil să facă frumusețe.

Barzun susține că deificarea artei a condus la multe din lucrurile destructive ale modernității. Ne-a permis să trecem de la frescele lui Botticelli la, să zicem, grămezi de conserve care sunt numite artă. Pare curios la prima vedere. Însă venerarea artei a presupus că există o realitate de sine stătătoare, care nu depinde de alte valori, inclusiv de cele morale. Aceasta a fost doctrina estetismului, sugerată de declarația lui John Ruskin, “gustul era singura moralitate” și de aforismele lui Oscar Wilde care înalță estetica. Putem numi această atitudine “frumusețe fără adevăr”. Odată ce căutarea după adevăr este exclusă din creația artistică, este ușor ca căutarea după frumusețe să dispară, la rândul ei, și astfel Frumosul este înlocuit de Interesant în categoria standard a valorilor. Acum, tot ce a mai rămas este bunul plac sau ego-ul artistului, iar arta devine o proiecție a ego-ului său. Arta devine extravaganța artistului, revărsarea sentimentelor și emoțiilor trecătoare. Devine “auto-exprimare”, diferită de exprimarea adevărului universal în felul propriu.

Frumusețea fără adevăr nu poate dăinui prea mult. Fără sprijinul adevărului, frumusețea se va ofili și tot ceea ce rămâne este o atitudine. Indiferența față de adevărul obiectiv și frumusețe a fost încurajată de aura mistică care înconjoară artiștii și îi face să fie propovăduitorii adevărului în societate și surse de autenticitate. Mai mult, efortul neobosit de a răsturna “valorile burgheze” a otrăvit mare parte a activității artistice moderne prin cultivarea unei atmosfere de negare constantă și distrugere a crezurilor comune.

O prietenă mi-a spus despre o repetiție cu orchestra la care a participat, în care un tânăr organist îl interpreta pe Bach. Simțindu-se nevoit să-și sprijine muzica, proba desfășurându-se într-o biserică, a luat o Biblie și a glumit: “atât timp cât nu credeți în lucrurile acestea…”, în chicotele altor muzicieni. Adesea, întrebările despre adevărul suprem și semnificație par să nu conteze în artă. Slujirea idealurilor pe care Bach le-a prețuit – și care sunt parte a mesajului obiectiv al operelor sale, indiferent dacă cineva este de acord cu ele sau nu – se dă îndărătul unui ecran al sentimentelor subiective sau rutină și tehnică profesională.

Barzun analizează un citat al lui Albert Camus: “Artiștii sunt singurii care nu au facut rău omenirii.” Ne cere să ne gândim serios dacă este adevărat sau nu. Am înghițit multe pietăți despre artă, artiști și procesul artistic. Una dintre ele este că arta e un bine universal, o sursă de vindecare, indiferent de ce valori întrupează. Având în vedere omniprezența artei și accesul ușor la ea, trebuie să ne întrebăm dacă spiritul reprezentat într-o lucrare de artă este benefic sau dăunător. Înalță arta dragostea, speranța, credința sau ne învață că viața este fără rost, moralitatea este o farsă, iar oamenii nu sunt nimic mai mult decât o sumă de reacții? Ne îndreaptă o operă de artă spre ceva dincolo de ea sau înseamnă doar jocul de materiale (culoare, sunet sau cuvinte)?

Cel mai extraordinar exemplu din istorie al abuzului și venerarea greșită a artei a fost, cu siguranță, estetismul naziștilor. Ruptă de orice semnificație morală, arta a fost furată din muzee și colecții private, pentru a hrăni apetitul lui Hitler pentru artă, interpretată ca fiind doar obiecte și prețuită mai presus de viața umană. Deși naziștii disprețuiau arta modernă, acțiunile lor s-au aliniat unei ramificații a filozofiei estetice moderne, care separă arta de viața obișnuită și de valorile supreme pe care vrem să le slujim.

La rădăcină, abordarea greșită se datorează confundării frumuseții cu arta și tendința de a vedea arta ca un scop în sine. Pentru a ne păstra o judecată sănătoasă și o perspectivă corectă, trebuie să recunoaștem că frumusețea este un ideal transcendent, în care arta participă imperfect și, astfel, să prețuim frumusețea mai mult decât arta.

Aldous Huxley a scris în “The Perennial Philosophy”, o carte care nu este despre estetică, însă are o mulțime de incursiuni de calitate în viața spirituală: “Bunurile intelectului… și imaginația sunt într-adevăr bunuri, însă nu reprezintă bunurile supreme; iar atunci când le tratăm ca pe niște scopuri în sine, cădem în idolatrie.”

Michael de Sapio, The Imaginative Conservative

Sursa foto: Photo by Andrew Neel on Unsplash 

Read it Later

Donează online și susține Edictum Dei.

Donează

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment

Go to Top
Add Comment
Loading...

Post comment

Cancel
Viewing Highlight
Loading...
Highlight
Close