You did not follow anybody yet.
O briză ușoară de disconfort îmi poartă gândurile. Camera atât de familiară îmi pare necunoscută. Tăcerea și liniștea fac ca totul să pară ciudat.
Încep să mă rog. Distragerile încep să apară de te miri unde. “Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău. Vie Împărăția Ta în orașul meu, în viața mea, facă-se…” – de ce îmi sunt atât de reci picioarele?
Îmi iau șosete și mă aplec din nou pe genunchi. Unde rămăsesem?
O, da. “Facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ…” Stai puțin, ce se aude? Vreun copil? Ce oră e? Nu se poate.
Mă uit să văd cine e și observ cărțile împrăștiate pe raft. Hmm… poate ar trebui să citesc “Sfințenia” din nou… nu pot să cred că mi-a sosit coletul cu cărți deteriorat, era mai bine să-l returnez. Colete, colete… nu trebuia să îmi ajungă ceva ieri? Unde rămăsesem?
Am observat că nu știu să fructific singurătatea. Timpul petrecut cu Dumnezeu, în liniște, când orele trec nebăgate în seamă, a fost înghițit de activitate. A devenit din ce în ce mai greu de suportat. Schimbătorii de bani sunt în casa mea de rugăciune, vânzând zgomotos animale de jertfă. Ce e mai rău e că eu i-am invitat. De ce?
Blaise Pascal explica de ce lumea nemântuită urăște liniștea. “Diversiune. Nefiind în stare să oprească moartea, ticăloșia și ignoranța, oamenii s-au hotărât că, pentru a fi fericiți, nu trebuie să se mai gândească la astfel de lucruri.”
Pascal vede oameni fără Dumnezeu care fug de Creatorul lor și de ei înșiși la fiecare pas. Oamenii aleargă după lucruri pe care nu și le doresc, deoarece omenirea căzută în păcat nu vrea și nu poate să suporte gândurile neplăcute care apar în singurătate și liniște. Pascal spune: “Am spus adesea că principala cauză a nefericirii omului este faptul că nu știe să stea în tăcere în camera lui”.
Lumea de afară stă cu brațele întinse, gata să mă cheme în compania ei. John Bunyan descrie calea îngustă a credinței ca trecerea prin Bâlciul Deșertăciunilor.
Unele din lucrurile care ne țin ocupați – cariera, căutarea unui partener de viață, căutarea fericirii – sunt numite de Isus “înșelăciunea bogățiilor” și “poftele altor lucruri”. Amenință că vor îneca Cuvântul în viețile noastre.
În pilda semănătorului, Isus spune: “Alţii sunt cei înfăţişaţi prin sămânţa căzută între spini; aceştia sunt cei ce aud Cuvântul, dar năvălesc în ei grijile lumii, înşelăciunea bogăţiilor şi poftele altor lucruri, care îneacă Cuvântul şi-l fac astfel neroditor.” (Marcu 4;18-19). Adevărul lui Dumnezeu este înăbușit în inimi și în minți nu doar de pumnul teribil a persecuției, ci și de mâna caldă a visului american.
Trebuie să mi se reamintească: “Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el.” (1 Ioan 2:15).
Alteori am nevoie să aud: “Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.” (Iacov 4:4).
“Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit şi a plecat la Tesalonic.”, spune Apostolul Pavel în 2 Timotei 4:10.
Rugăciunea mea, întotdeauna, trebuie să fie: “Satură-ne în fiecare dimineaţă de bunătatea Ta şi toată viaţa noastră ne vom bucura şi ne vom veseli!” (Psalm 90:14)
Când doresc lumea, când sunt prea ocupat pentru a-mi face timp de Dumnezeu, când lucrurile care îmi sunt la îndemână sunt mai interesante decât lumea Scripturii, sufletul meu îsi pierde vigoarea.
Îl urmez pe Iona în Tarsul tehnologiei. Când traseul îmi este cunoscut, devine din ce în ce mai ușor. Însă mi-e din ce în ce mai greu să stau în părtășie cu Dumnezeu ca mai înainte. Sufletul mi-e neliniștit, dornic de ceva, orice, care să mă distragă și distreze. Săturându-mă cu sărățele, îmi scade apetitul pentru marele ospăț.
Îndepărtându-mă de mijloacele de har, credința mea suferă. Când mă reîntorc, camera tăcută mă întreabă: “Au vreo însemnătate toate acestea?” Trebuie să îmi iau scutul credinței împotriva gândurilor de felul acesta.
Cu picioarele încălzite, continui: “Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi, și îmi iartă fărădelegile, neglijențele, distragerile precum iert și eu greșiților mei.”
“Ești sigur că Dumnezeu te aude?”, îmi trece prin cap. Ore după ore, zile după zile care se transformă în ani, ani de nimic – dacă totul se dovedește a fi neadevărat.
“Și nu ne duce pe noi în ispită – sau distrageri -, ci izbăvește-ne de ele și de cel rău. Căci a ta este Împărăția și puterea și slava. Amin.”
Mă reîntorc de la lume către prezența Tatălui meu. Căutându-L în singurătate, îmi pune la încercare credința că El există și că răsplătește pe cei ce-L caută (Evrei 11:6). Dacă Dumnezeu nu există și nu ne ascultă, irosim momente prețioase căutând un vis, o umbră. Lăsând lumea și îndoielile în urmă, rugăciunea noastră e: “Te caut și Te cred pe cuvânt. Am nevoie de Tine. Tânjesc după Tine.”
“Şi iată că Domnul a trecut pe lângă peşteră. Şi înaintea Domnului a trecut un vânt tare şi puternic, care despica munţii şi sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi, după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Şi după cutremurul de pământ, a venit un foc. Domnul nu era în focul acela. Şi după foc, a venit un susur blând şi subţire.” (1 Împărați 19:11-12).
Dumnezeu ne șoptește prin Cuvântul și Duhul Său în odăiță. Vom lăsa lumea afară, vom închide ușa după noi, lăsând distragerile ei pentru a sta în părtășie cu Dumnezeu, Căruia îi face plăcere să ne întâlnească?
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter