Neagră era noaptea, rece era pământul

Cum ne simțim atunci când întâlnim artă sau muzică frumoasă? Ne simțim confortabil, bucuroși și chiar euforici. Suntem atrași de caracterul necotidian al lucrurilor.

Dar cum rămâne cu arta crudă sau tulburătoare? Sfârșitul sângeros al unui personaj dintr-o scriere de Flannery O’Connor ne șochează. Ochii tragici ai tabloului lui Francisco Goya, „Saturn devorându-și fiul”, ne tulbură. Aceste lucruri nu ne lasă să plutim în „admirație” în același mod ca piesele frumoase. Măiestria tehnică poate fi la fel de lăudabilă, dar arta în sine invocă tăcerea în noi. Suntem bântuiți de ea.

Arta tulburătoare atinge o coardă disonantă și palpabilă pentru că ne obligă să intrăm într-o „noapte întunecată”. Această artă atrage atenția asupra amintirilor și experiențelor noastre de anxietate, disperare, angoasă și întuneric, amintindu-ne de o vulnerabilitate din noi pe care am prefera să o uităm. Aceste sentimente semnalează, în cele din urmă, neputința noastră în fața morții. Cu toții vom sta într-o zi în acea noapte întunecată a mortalității noastre, zăcând pe pământul rece.

Din perspectiva noastră limitată, nimic nu poate alunga această noapte. În Frații Karamazov de Fiodor Dostoievski, Ivan, ateul rece, folosește poveștile despre abuzurile dezgustătoare asupra copiilor ca exemple ale lipsei de sens a întunericului acestei vieți. „Și dacă suferința copiilor constituie suferința necesară pentru a cumpăra adevărul, atunci afirm dinainte că întregul adevăr nu merită un asemenea preț.” Când locuim singuri în această noapte întunecată, Ivan pare să aibă dreptate.

Cât de absurd pare, atunci, că îl găsim pe cel ce risipește această naopte în cel mai întunecat moment al ei.

Suferința umană nu îi unește doar pe O’Connor, Goya și Dostoievski. Răstignirea și moartea lui Iisus Hristos reprezintă principiul fundamental care stă la baza operei lor. Pentru O’Connor și Dostoievski, acest lucru este explicit în credința lor creștină. Dar chiar și Goya, care s-a distanțat de Biserică, strigă implicit către Cruce din întunericul operei sale.

Pentru că cel mai crud și mai tulburător adevăr este că Dumnezeu a murit.

În acea noapte întunecată, neliniștea l-a făcut pe Dumnezeu să transpire sânge.

Dumnezeu a fost trădat, biciuit, bătut, umilit.

Cuie înfipte în mâinile și picioarele lui Dumnezeu.

Dumnezeu a atârnat mort de o cruce.

Dumnezeu a fost îngropat.

Dacă nu credem că Hristos a murit pentru a pune capăt suferinței noastre pământești, propria Lui suferință este crudă și brutală. În loc să ne ofere o rezistență banală, Dumnezeu se trimite pe Sine însuși să moară. Dumnezeu se coboară în cele mai întunecate nopți ale noastre, în cele mai incomode amintiri, în oroarea păcatului nostru, în mizeria care ne face să strigăm „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”. (Ps 22; Mt 27,46).

Așadar, stăm cu El în liniștea stranie a nopții întunecate. Până când tăcerea mormântului gol ar trebui să confirme gloria care ne așteaptă.

Un text de Thomas Nee pentru The Imaginative Conservative