Masa Regelui – povestire de Advent

A fost o dată ca niciodată un Rege bun, Cel mai bun. Acesta plantase o grădină extraordinar de frumoasă. Nu se mai văzuse grădină atât de frumoasă și nici nu s-a mai făcut sau văzut vreuna la fel de atunci încolo. Erau acolo tot felul de pomi, de roade, de fructe, toate dulci, dulci și parfumate și care nu se terminau niciodată. Era atât de frumos acolo! Nu era niciodată prea cald, și nu era niciodată prea frig. Era întotdeauna răcoare și plăcut. O briză ușoară adia toată ziua. Era și un râu cu apă curată și răcoritoare care curgea din acea grădină. Apa de acolo nu era ca apa pe care o bem noi azi. De îndată ce sorbeai din ea, îți trecea orice fel de oboseală și ori de câte ori te spălai cu ea pe față, îți trecea somnul.

În acea grădină Regele trăia împreună cu supușii lui. Erau doi oameni, o familie, prima familie pe care o crease. Toată ziua se plimbau și povesteau unii cu alții. Aveau atât de multe să își spună. Bărbatul și femeia îl întrebau, iar El le răspundea. Făceau planuri și visau împreună. De multe ori, bărbatul și femeia se înfruptau din roadele minunate care le îmbiau privirile la tot pasul. Nu era bucurie mai mare pentru Rege decât să îi vadă cum se bucură de fructele pe care le făcuse pentru ei. Așa treceau zilele, pline de bucurie. În fiecare seară adormeau fericiți, iar ziua următoare abia așteptau să se trezească, să povestească și să se plimbe cu Regele, să guste din nou din toate bunătățile pregătite pentru ei.

Bărbatul și femeia știau însă că există un pom din care nu au voie să mănânce. Regele le spusese că, dacă vor mânca din el, vor muri. Priviseră de câteva ori curioși la pom, dar au plecat repede. Până când, într-o zi, șarpele, cel mai viclean animal, i-a prins singuri și i-a convins că pomul nu le va face rău. Că cele mai gustoase poame acolo se află și că ar face bine să guste. Deși cu teamă, femeia a întins mâna și a mușcat. A întins și bărbatului care a mușcat și el. În clipa aceea au simțit un gol imens în stomac, un gol pe care nu îl mai simțiseră până atunci: dintr-o dată au fost cuprinși de spaimă, ca un copil care se teme noaptea în întuneric. În clipa acea, Regele se apropia și a început să îi strige. Au vrut parcă să alerge la El și să îi spună răul făcut, dar li s-a făcut și mai mare teamă. Singurul lucru pe care îl doreau era ca Regele să nu îi găsească. Regele însă i-a găsit. I-a întrebat ce s-a întâmplat, iar cei doi oameni au început să dea vina unul pe celălalt. Vocea Regelui îi speria și le venea să fugă, dar nu puteau. L-au ascultat până la capăt. Regele i-a pedepsit și i-a scos afară din grădină.

Li s-a făcut foame, dar în locul în care ajunseseră nu era nimic de mâncare. S-au uitat mult după pomi și roade, dar nu era decât un pământ tare, plini de spini și buruieni. Ca să nu moară de foame au început să lucreze, să semene. Pământul era atât de tare, iar afară era atât de cald, așa că mereu transpirau. De îndată ce semănau câte ceva, trebuiau să meargă și să smulgă buruienile, dar adeseori se înțepau în ele. Au început să crească și să taie animale, mai ales mielușei, așa cum văzuseră că a făcut și Regele, chiar înainte să îi scoată afară din grădină. S-au speriat atunci, dar le era foame. Era tare neplăcut să taie mielușeii atât de mici și jucăuși și îi încerca un fior atunci când vedeau sângele care picură, dar nu aveau de ales. Nu puteau să moară de foame.

De câte ori priveau înapoi, înspre locul unde știau că era grădina…! Ar fi vrut să audă din nou glasul acela al Regelui care îi îmbia să mai ia și să mai mănânce… Dar acum erau departe de casă și, nu de puține ori, în anii secetoși, erau chinuiți foame. De atunci au început să se înmulțească. Copiii lor au avut copii care le-au făcut nepoți, până când pământul a ajuns plin de oameni. Unii își mai aminteau istorisirea despre grădina în care oamenii mâncau alături de Rege, dar unii o uitaseră. Alții nu o credeau deloc.

Regele însă nu îi uitase, iar după o vreme, mânat de dor, a venit în mijlocul lor. La început, părea un simplu copilaș, ca toți ceilalți. Se spunea că atunci când s-a născut au coborât îngeri, așa cum nu se mai întâmplase de când Regele crease grădina. Ba se mai spunea și că oameni bătrâni și înțelepți au venit de departe și se închinaseră Regelui. Cei mai mulți însă nu credeau. Ei știau că Regele este departe și că nu are cum să fie în mijlocul lor. Și totuși, orice om vorbea cu El, cu Cel despre care se spunea că e Regele, se simțea tulburat. Le era drag să Îl asculte, dar se și speriau. La fel simțiseră și stră-străbunicii lor în grădină, după ce au mâncat fructul interzis, dar cei de azi nu aveau de unde să știe asta. Făcea lucruri pe care niciun om, rege sau ne-rege, nu mai reușise să le facă. Înviase o fetiță care murise. Vindecase un om care se tăia și fugea în pielea goală și despre care ceilalți spuneau că este nebun. Cel mai tare însă s-au bucurat când au stat la masă cu El!  Era mâncare așa de puțină și ei așa de mulți. Erau siguri că o să meargă la culcare nemâncați. El însă a înmulțit mâncarea. Le-a dat pâine și pești pe săturate, așa cum mâncaseră și stră-străbunicii lor în grădină, dar ei nu aveau de unde să știe asta.

Unii au început însă să îl urască atât de tare, încât au socotit că trebuie să scape de El și să Îl omoare. El știa asta și nu s-a ascuns. Înainte să fie omorât însă, Regele i-a chemat pe cei mai buni prieteni ai Săi. Știa că au să-L omoare și înainte de a se despărți a dorit să mai stea cu ei la masă odată. Au vrut să îi ofere carne de miel, așa cum mâncaseră primii oameni și cum făceau și părinții lor an de an. Le-a spus atunci că nu mai e nevoie să omoare mieii, ca să îi mănânce și să se acopere. Le-a spus că El va fi Mielul. Va muri exact ca un Miel. Trupul lui va fi rupt și frânt ca pâinea pe care o rupea cu mâinile lui. Sângele lui va curge, așa cum a curs vinul în cupa în care a fost turnat. Le-a spus multe lucruri pe care ei nu le-au înțeles atunci: că va muri pentru ei, ba mai mult, că unul din ei îl va preda în mâinile criminalilor. S-au speriat… Le-a mai spus și că de acum încolo trebuie să facă și ei exact ce a făcuse El în acea seară. Să rupă pâine, să toarne vin și să le mănânce. S-au mirat, dar le-a explicat că în felul acesta își vor aminti de El, că nu Îl vor uita. S-au speriat și se tot chinuiau să înțeleagă ce vrea să zică.

A doua zi, Regele a fost într-adevăr omorât, dar nu oricum. A fost mai întâi batjocorit. Cei care nu credeau că este Rege i-au făcut o coroană din spini, spinii în care se înțepase pentru prima dară stră-străbunicul Adam. L-au prins apoi cu cuie de un pom… un pom exact ca acela din care mâncaseră stră-străbunicii lor și despre care Dumnezeu le-a spus că le va face rău și vor muri… nimeni nu mai știa asta însă. Doar Regele.

Nu credeau că îl vor mai vedea, dar, peste trei zile, o femeie s-a întâlnit cu el de dimineață, într-o grădină. Era Regele pe care îl cunoscuse, dar mai strălucitor. Era exact ca la început, când stră-străbunicii lor se întâlneau cu Regele și umblau cu El prin grădină. De data aceasta nu au avut timp să umble, dar, după ce s-au liniștit, prietenii Regelui și-au amintit că atunci când a stat la Masă cu ei le-a mai spus ceva: că se va întoarce și vor mânca din nou împreună, ca la început.

Au trecut ceva ani de atunci, iar prietenii Regelui se întâlnesc mereu și stau la masă împreună. Frâng pâinea și toarnă vinul, întocmai cum l-au văzut pe Rege făcând. Și știu că Acesta se va întoarce, exact așa cum a promis! Dacă prima oară L-au recunoscut mai greu, a doua oară nu vor mai avea niciun dubiu că este El. Îl vor recunoaște după urmele pe care rănile I le-au lăsat în palme.