Istoria Reformei

Anterior, în bula Exsurge Domine, Papa Leon al X-lea l-a descris pe Luther ca pe un mistreț sălbatic liber în via lui Hristos și ca pe un eretic cu gâtul țeapăn, notoriu și blestemat. La 4 mai 1521, Luther a fost “răpit” de prieteni și dus la castelul Wartburg, unde a fost ținut ascuns în secret, deghizat în cavaler. Acolo, Luther s-a apucat imediat de traducerea Bibliei în limba germană.

În mod frecvent, Reforma este descrisă ca fiind o mișcare care a gravitat în jurul a două probleme esențiale. Așa-numita cauză “materială” a fost dezbaterea privind sola fide (“justificarea numai prin credință”). Cauza “formală” a fost problema sola Scriptura, conform căreia Biblia și numai Biblia are autoritatea de a lega conștiința credinciosului. Tradiția Bisericii era privită cu respect de către reformatori, dar nu ca o sursă normativă de revelație. “Protestul” protestantismului a depășit cu mult problema justificării doar prin credință, contestând multe dogme apărute la Roma, în special în timpul Evului Mediu.

În scurt timp, Reforma a cuprins Germania, dar nu s-a oprit aici. Ajutată de traducerea Bibliei în alte limbi, reforma s-a răspândit la hughenoții din Franța, în Scoția, Anglia, Elveția, Ungaria și Olanda. Ulrich Zwingli a condus mișcarea de Reformă în Elveția, John Knox în Scoția, iar John Calvin în rândul protestanților francezi.

În 1534, Calvin a ținut un discurs în care a chemat biserica să se întoarcă la Evanghelia pură a Noului Testament. Discursul său a fost ars, iar Calvin a fugit din Paris la Geneva. Deghizat în viticultor, a fugit din oraș într-un coș. În cursul anului următor, aproximativ douăzeci și patru de protestanți au fost arși de vii în Franța. Acest lucru l-a determinat pe Calvin să scrie faimoasa sa carte Învățătura religiei creștine, care a fost adresate regelui Franței. Ideile sale din această carte s-au transformat în teologia dominantă pentru expansiunea internațională a Reformei.

Prima ediție a cărții a fost finalizată în 1536, în același an în care Calvin a fost convins de Farel să vină în Elveția pentru a face din Geneva un oraș model al Reformei. În 1538, Farel și Calvin au fost forțați să părăsească Geneva. Acesta a trăit și a slujit la Strasbourg timp de trei ani, până când a fost rechemat la Geneva în 1541.

Teologia lui Calvin sublinia suveranitatea lui Dumnezeu în toate aspectele vieții. Principala sa pasiune a fost reformarea cultului la un nivel de puritate care să nu dea nici un indiciu sau sprijin pentru înclinația umană spre idolatrie. Geneva a atras lideri din întreaga Europă care veneau acolo pentru a observa modelul și a fi instruiți de Calvin însuși.

În această perioadă, turbulențele s-au extins în Anglia, când regele Henric al VIII-lea s-a opus autorității Romei. În 1534, Henric a devenit șeful suprem al Bisericii Anglicane. El a început persecuția evanghelicilor, care s-a intensificat sub “Bloody Mary”, determinându-i pe mulți să fugă la Geneva pentru a se refugia.

Persecuțiile au fost suspendate sub “Buna Regină Bess”, Elisabeta I, a cărei poziție a provocat o bulă papală împotriva ei în 1570. Reforma s-a răspândit rapid în Scoția, în mare parte sub conducerea lui John Knox, care a fost nouăsprezece luni sclav de galeră înainte de a merge în Anglia și apoi la Geneva. În 1560, Parlamentul scoțian a respins autoritatea papală. În 1561, biserica reformată scoțiană a fost reorganizată.

O notă secundară interesantă este că primul om pe care John Knox l-a hirotonit în slujba bisericii a fost un cleric necunoscut pe nume Robert Charles Sproul, din care eu sunt descendent direct.

La începutul secolului al XVII-lea, Reforma s-a răspândit în Lumea Nouă odată cu sosirea pelerinilor și a coloniilor puritane, care au adus cu ei teologia reformată și Biblia de la Geneva.

Teologia Reformei a dominat evanghelismul protestant timp de decenii, dar a fost ulterior diluată sub influența pietismului și a finneyismului.

Până la sfârșitul secolului al XX-lea, teologia Reformei a cunoscut un declin dramatic în lumea occidentală, asaltată de teologia liberală a secolului al XIX-lea, pe de o parte, și de influența teologiei arminiene, pe de altă parte. Acest lucru a fost valabil mai ales în America.

Pe scena actuală a evanghelismului american, teologia Reformei este un raport minoritar. Filierele dominante ale teologiei care domnesc în cercurile evanghelice actuale sunt dispensaționalismul și gândirea carismatică neopenticostală. Răspândirea și creșterea fenomenală a teologiei dispensaționaliste în America reprezintă un capitol fascinant din istoria bisericii. Avându-și rădăcinile în supozițiile britanicilor care aparțineau grupării Frații din Plymouth, dispensaționalismul s-a răspândit rapid la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Alimentat de mișcarea Școlilor Biblice, de conferințele despre profeție și de predicile unor oameni precum D.L. Moody, dispensaționalismul a adunat un sprijin popular enorm.

Versiunea americană a dispensaționalismului a primit un mare impuls prin publicarea Bibliei de referință Scofield. Biblia Scofield, cu notele sale de studiu, a servit ca instrument popular pentru răspândirea teologiei dispensaționaliste. Această teologie a fost făurită de oameni care își aveau rădăcinile preponderent în gândirea Reformei. Temele teologiei reformate clasice au fost modificate semnificativ de această mișcare.

În zilele noastre, am asistat la o renaștere a interesului pentru Biblie și la un angajament reînnoit față de autoritatea și credibilitatea Scripturii. Dar Reforma a fost mai mult decât o doctrină despre Biblie. Ea a fost declanșată de un studiu profund și serios al Bibliei. Nu este suficient să lăudăm virtuțile Scripturii – trebuie să ascultăm din nou învățătura Scripturii. Numai printr-o recuperare serioasă și serioasă a adevărului biblic vom putea evita să cădem într-o nouă cloacă a ereziei.

R.C. Sproul, Ligonier