Într-o lume idolatră, închinarea devine un act de sfidare -meditație din Apocalipsa 14

Capitolul 14 din cartea Apocalipsa ne aduce la esența atitudinii lui Ioan față de Imperiu. Versetele: 13:1, 13:11 și 14:1 încep în mod asemănător: „Apoi am stat pe nisipul mării și am văzut….”, „Apoi am văzut ridicându-se…”,„Apoi m-am uitat și iată…”. Fiecare dintre aceste versete introduce o nouă viziune. În viziunea care începe în capitolul 14, Ioan vede Mielul înconjurat de 144.000 de oameni, care îi reprezintă pe toți aceia care Îi aparțin cu adevărat lui Dumnezeu. În cap. 13:16-17 citim că semnul fiarei oferea celor care i se închinau și îl primeau accesul la bunăstarea Imperiului. A avea scris pe frunte Numele Mielului și Numele Tatălui Său oferă în schimb accesul la comorile cerești.

Cei prezenți în jurul Mielului „nu s-au întinat cu femei.” (14:4-5). De-a lungul cărții Apocalipsa, imoralitatea este un simbol al adulterului spiritual, simbol confirmat și de texte vechi-testamentare precum Ieremia 13:1-10, Ezechiel 23 și Osea 1-3. Acești oameni sunt cei care s-au păstrat curați și nu s-au lăsat biruiți de tentațiile Imperiului. Ce fac ei? Cântă! În timp ce lumea se închină fiarei, ei se închină Mielului.

Primul înger prezentat aici proclamă Evanghelia popoarelor. (v. 6-7). Cuvântul “înger” poate însemna și „mesager,” astfel că îngerul îi reprezintă pe cei care vestesc Evanghelia. Cel de-al doilea înger anunță căderea Babilonului – v. 8, în timp ce al treilea vestește judecata celor care se închină înaintea fiarei. (v. 9-11). Există un contrast între cele afirmate aici și cele afirmate în capitolul 13. În capitolul 13 citim că „toți locuitorii pământului se vor închina fiarei” – 13:3,8. Chemarea Evangheliei consemnată în 14:6-7 însă îi cheamă pe oameni să se închine „înaintea Celui ce a făcut cerul și pământul.” De două ori în cartea Apocalipsa, Ioan face greșeala de a se închina înaintea unor ființe create (19:10, 22:9), dar de fiecare dată este oprit și mustrat. Întrebarea crucială pe care ne-o pun aceste capitole este tocmai aceasta: înaintea cui te închini? Există un sens în care s-ar putea spune că, în aceste două capitole, toată lumea moare: fie statul te omoară pentru că nu te-ai închinat fiarei, fie ești omorât de Dumnezeu pentru că te-ai închinat fiarei. (13:15 și 14:9-11). Capitolul 14 se încheie cu două secerișuri. Cel mai probabil primul face referire la adunarea copiilor lui Dumnezeu, în timp ce al doilea face referire la judecarea celor păcătoși (vezi 14:19: „potirul de vin al furiei mâniei lui.”)

Revenind, întrebarea cheie este: înaintea cui te închini? Lumea nu are de-a face doar cu un stil de viață diferit sau cu o filosofie diferită, deși și acestea sunt incluse. Lumea presupune un sistem de închinare diferit. Economia și politica au importanța lor pentru că sunt o expresie a loialității noastre ultime. Din cauza aceasta, secțiunea este presărată cu îndemnuri de a rămâne credincioși, în ciuda tentațiilor și amenințărilor care vin din partea autorităților. Secțiunea culminează cu răscumpărații Domnului care cântă, nu la întâmplare, Cântarea lui Moise. Este cântarea pe care poporul a cântat-o atunci când au fost izbăviți de sub oprimarea egiptenilor.

Într-o lume decăzută și idolatră, închinarea creștină autentică este întotdeauna un act de subminare, așa cum era cântarea Imnului național al Franței în timp ce țara era ocupată, în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Atunci când ne strângem împreună pentru închinare, ne îndemnăm unul pe altul la a-I aduce închinare singurului Dumnezeu adevărat, dar, în același timp, la a ne îndepărta de dumnezeii falși ai acestui veac. Împreună, proclamăm dedicarea noastră neîmpărțită față de Singurul Dumnezeu Adevărat.

Ioan ne îndeamnă să nu amestecăm dedicarea noastră față de Hristos cu loialitatea noastră față de țară, în ceea ce în anumite locuri a devenit un fel de „religie civilă.” Adeseori, în istoria unor națiuni, biserica a stat în spatele puterii statale, sprijinindu-i politicile. Dumnezeu însă nu poate fi cooptat pentru a susține politici naționale. Steagul nu aparține închinării din biserică.

La vremea la care Ioan scrie aceste rânduri, împărații romani erau socotiți dumnezei. Este cunoscută vizita împăratului Tiridates al Armeniei care călătorise timp de nouă luni, însoțit de 3.000 de călăreți, doar pentru a-l vedea și pentru a-și declara loialitatea față de împăratul Nero. În momentul în care se întâlnește cu Nero, se închină acestuia ca unui dumnezeu, afirmând că „ceea ce hotărăști tu va fi soarta mea, pentru că tu îmi ești fericirea și destinul.” La rândul său, Nero îi răspunde: „Eu sunt cel ce are puterea de a lua și de a dărui împărăția.”

Ioan vede o mulțime care poartă haine albe și au ramuri în mână, dar acești cântă în fața unui alt tron. (7:9-10). În Apocalipsa 11:15 se afirmă că există un alt Împărat, mai mare decât Nero, care are autoritatea de a lua și de a da Împărăția (vezi și cartea Daniel, în mod special capitolul 4). În Apocalipsa cap 15:3, Dumnezeu este proclamat ca „Împărat al neamurilor.”

Unde suntem noi în această istorisire? Unii dintre noi se confruntă cu primejdia persecuției din partea unei puteri idolatre, fiind chemați la „răbdarea și credința sfinților.” (13:10). Mult mai mulți dintre noi însă sunt ispitiți de propaganda idolatră a culturii noastre. Suntem ispitiți să ne găsim împlinirea ultimă în posesiuni, carieră sau relații sexuale. Cultura noastră este atractivă tocmai din pricina marilor realizări („minuni,” în limbajul Apocalipsei) cu care se poate mândri, dar Ioan privește înspre cer și vede „un semn mare și minunat.” Aceasta e propoziția cu care începe capitolul 19. Minunile lui Dumnezeu sunt întotdeauna mai glorioase decât orice minune pe care o societate umană poate să o înfăptuiască.