În căutarea adevărului…

Sigur, fuga de adevăr are și ea sofisticăria ei. Ne vine greu să echivalăm depărtarea de adevăr cu prostia, cel puțin în accepțiunea biblică a termenului. Astfel, oamenii își justifică legitimitatea unei epoci post-adevăr (culmea, aici justificările sunt acceptate), zidind pe soclul perspectivismului nietzschean, al unei ciudate gramatologii derrideene și chiar pe elemente de fizică cuantică. Totul pentru a (se) ne convinge că adevărul nu există!

Justificările ideologice sunt pigmentate, apoi, cu exemple istorice ale diverselor tipuri de extremisme și fanatisme rezultate din credința în adevăr: cruciadele, inchiziția, terorismul religios, colonialismul, sclavia, nazismul, comunismul etc. Fără adevăr lumea ar fi, cred unii, un tărâm feeric, „fără cer, fără iad, fără religie, fără țări, fără dreptul la proprietate, trăindu-ți ziua de azi”, ca în celebrul cântec al lui John Lennon.

Totuși, fără adevăr nu poate exista o filosofie (teologie) a vieții, nu mai avem ierarhii ontologice și moravuri corespunzătoare, dispare ceea ce Aristotel numea cauza finală, adică rostul, finalitatea, teleologia. Fără adevăr, simțim că rațiunea ne este în plus, că ne încurcă oarecum. Ea, rațiunea, se încăpățânează se ne lanseze pe orbite interogative, ne obligă să fim „trestii gânditoare”, să ne asumăm o gândire logică, axiomatică, principială, să recunoaștem lumea spiritului cu posibilitățile sale de abstractizare. Omul de azi, însă, fuge de așa ceva ca diavolul de tămâie. Postmodernul nu vrea să iasă din lumea sensibilului, a imediatului, a experienței directe, a chimismului pur, a euforiei bahice. Ne îmbătăm cu clipa pentru a scăpa de agonia veșniciei. Sau, altfel spus, vrem să trăim azi, fără grija zilei de mâine.

Dar grija (nu îngrijorarea!) face parte din însuși modul omului de a fi în lume. Suntem oameni, printre altele, fiindcă „lucrurile contează” și suntem preocupați de proiectele în care suntem implicați (Heidegger). A fugi de astfel de „griji”, implicit de grija impusă de existența adevărului, înseamnă, până la urmă, să fugim de noi înșine, de umanitatea noastră. A nu crede că adevărul există, sau cel puțin, a nu vrea să-l cunoști, îți poate oferi o fericire de moment, dar îți reduce drastic anvergura existenței umane. Bunăoară, animalele nu caută nici ele adevărul, trăind în turme fericite și libere pe iarba verde. Fuga de adevăr ne duce, pas cu pas, într-un spațiu sub-uman, fiindcă adevărul este un corelativ al existenței umane.

Dacă așa stau lucrurile, și acceptăm că adevărul există, ce ne facem cu fenomenul ciocnirii adevărurilor? Cum procedăm când adevărul meu, nu e adevărul tău? (Apropo, „ciocnirea adevărurilor” e un alt motiv pentru care unii au ales să abandoneze, cu totul, ideea de existență a adevărului). Aș propune două răspunsuri scurte:

1. Adevărul există, chiar dacă nu îl cunoaștem în totalitate.

​Lumea creată de Dumnezeu este de o complexitate mare, iar adevărul disipat în lume trebuie identificat prin toate uneltele posibile, de la revelația scrisă, până la investigațiile științifice și observațiile empirice. Este bine să rămânem ființe dialogale, fără vanitatea comprehensiunii întregului adevăr existent.

​O minte sinceră și deschisă va avea un acces mai larg la adevăr și va face ajustările necesare atunci când va descoperi că se află într-o eroare. Căutarea adevărului printr-o abordare dialogală nu înseamnă o nesfârșită conversație despre adevăr, în spiritul unui veritabil – iată, am folosit veritas – relativism. Dialogul se centrează, finalmente, în Ființa Supremă, în Adevărul absolut. El, adică Dumnezeu, ne-a revelat adevărul, în mod propozițional, în Scriptură și, apoi, în Isus Hristos. Că Biblia însăși este adevărată o spun mai multe dovezi, cât se poate de raționale, însă cei credincioși au, în plus, rațiunile credinței, inaccesibile ateilor.

2. Adevărul depășește nivelul propozițional.

Chiar dacă adevărul este propozițional – și este –, cu subiect și predicat, lumea adevărului depășește nivelul scriiturii și al factualității. Cei ce intuiesc că adevărul înseamnă mai mult decât propoziții, au dreptate. Adevărul este o persoană – Isus Hristos! (Ioan 14:6). Prin urmare, cei ce cred în existența adevărului absolut nu sunt habotnici și nu consideră că îl cunosc în totalitate. Dimpotrivă, ei știu bine că mixtura de raționalități (simbolică, conceptuală, matematică, analogică, estetică, discursivă, contemplativă etc.) se întregesc doar în Isus Hristos.

Iată de ce, căutătorul adevărului este angajat într-o călătorie care durează o eternitate, după cum scrie și evanghelistul Ioan: “Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3).

Fapt e că această căutare nu se face cu o barcă fără cârmă. O fac cei ce știu de unde vin și unde merg!

Sursa foto: Photo by Andrea Leopardi on Unsplash